Simonia și rugăciunea cu termen de valabilitate

Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon ar dobândi această vrednicie prin bani, să se caterisească şi acela ce l-a hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru. 

(Canonul 29 Apostolic)

În dar ați luat, în dar (nu cu taxă) să dați ! 

(Matei 10, 8)

Obiceiul plătirii pomelnicelor și al clasificării pe perioade de timp în funcție de taxa pusă a pătruns demult în Casa Domnului și în meseria acelor clerici care confundă vocația preoțească cu un târg unde contra cost vând darurile primite la hirotonie, pe bani sau alte bunuri pe care le impun enoriașilor sub forma unor cotizații sau într-ajutorări, nu tocmai benevole.

Această practică nu este altceva decât o simonie legalizată în instituția bisericii care nu mai surprinde pe nimeni deoarece până și cele 7 Sfinte Taine au ajuns astăzi negoț între preot și credincios, iar mai marii din sinod nu iau nicio măsură în acest sens.

Să se fi strecurat dracul ereziei indulgențelor papale datorită întâlnirilor ecumeniste și prieteniei de acum obișnuite cu catolicii ? Nu-i exclus.

Cert e că omul s-a obișnuit astăzi și crede că e normal să plătească taxă pe Botez, la Cununie, la înmormântare, la Spovedanie și chiar la  un simplu pomelnic ce este ștampilat frumos cu dată de expirare, de parcă la un moment dat rugăciunea ar trebui să se termine.

”Datori suntem să ne rugăm unii pentru alții” sună frumosul îndemn al părinților insuflați de Dumnezeu în acord cu Sfânta Scriptură, și nu o vreme, ci neîncetat (Tesaloniceni 5, 17), indiferent cât de mult am fost supărați într-un fel oarecare de aproapele nostru care nu trebuie să ne devină vreodată vrăjmaș. (Matei 5, 44)

Biserica se roagă prin slujbele sale și pomenește la ectenii pe toți oamenii care de bunăvoie au ajutat sfântul locaș și pe slujitorii săi, și chiar dacă aceștia nu-și aud numele, binecuvântarea lui Dumnezeu se pogoară peste ei, peste familiile lor și peste casa lor. Trufaș este obiceiul unora de a aștepta momentul sau de a ști că nominal și în auzul tuturor, unii preoți își fac datoria față de banul plătit strigând pe enoriașul satisfăcut, intrat și el în obișnuința negoțului religios.

Dacă aduci un ban Bisericii, pune-l separat în cutia milei, la icoană - pentru ca să știi că l-ai dat lui Dumnezeu, Celui care te va ajuta în cele de folos ție spre mântuire răspunzând daniei și rugăciunii tale personale. Iar pomelnicul dă-l preotului, fără bani, căci el este mijlocitorul

și rugătorul tău către Dumnezeu, iar nu un casier sau vânzător de rugi umflate la cantitate.

Preotul nu ar trebui să fie salariat pentru că preoția nu este meserie.

Pentru vrednicia sa însă rânduiește Dumnezeu toate cele ce îi sunt de folos și se face iubit de oameni care îl vor susține dacă viața sa este potrivit vocației apostolești. Nu întru afaceri și negustorie, nu în alte dregătorii, ci numai în cele ale slujirii lui Dumnezeu, Făcătorul a toate și Dătătorul tuturor bunătăților.

”Nu vă îngrijiţi pentru sufletul vostru ce veţi mânca, nici pentru trupul vostru cu ce vă veţi îmbrăca; au nu este sufletul mai mult decât hrana şi trupul decât îmbrăcămintea? 

Priviţi la păsările cerului, că nu seamănă, nici nu seceră, nici nu adună în jitniţe, şi Tatăl vostru Cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai presus decât ele?” 

(Matei 6, 25-26)

Fiindcă mai marii nu stârpesc și nu opresc concret acest păcat împotriva Duhului Sfânt (Matei 12, 32) pentru care Simon vrăjitorul a murit la cuvântul mustrător al Sfântului Apostol Petru (Fapte 8, 20), credința pentru cei mai mulți a devenit o afacere magică în care dacă plătești cât mai substanțial și mai ești numit și ctitor în public sunt șanse să-ți meargă bine, să ți se ierte răutățile de care oricum nu te lași și poți obține chiar o asigurare verbală de mântuire absolută. Totul, iluzie și minciună.

Deși s-au hotărât canoane care condamnă cu caterisirea pe preoții părtași la simonie, totuși instituția așa zis ”bisericească”, nu numai că rămâne în nepăsare și acord cu această fărădelege peste care o să vină în curând și impozitele impuse de stat, dar mai trimite și chitanțiere preoțimii pentru o mai bună eficiență a acestei mârșăvii demente pentru care Domnul Iisus Hristos a pus biciul izgonind pe înfăptuitorii neguțătoriei din templu zicând:

"Casa Mea, casă de rugăciune se va chema, iar voi o faceţi peşteră de tâlhari!"
(Matei 21, 13)

Este totuși o diferență între negustorii de atunci și simoniacii de astăzi. Primii schimbau bani și vindeau porumbei sau alte lucruri materiale, cei de astăzi vând ca pe marfă harul, Tainele și rugăciunea, confundând grav preoția cu o meserie oarecare și dania credinciosului cu bacșișul.

Numai un nelegiuit de arhiereu asemenea în lucrare putea să hirotonească astfel de intruși ce au luat cu asalt Biserica Lui Dumnezeu !

Pentru aceste păcate grave - nu fleacuri, astfel de popi nu mai au preoție lucrătoare și nimeni nu se mai poate folosi de slujbele lor de fațadă. Unii ca aceștia devin lesne și eretici, pentru că dorința după câștig le întunecă judecata și astfel, nepăsători fiind, nu mai pot discerne Adevărul de minciună.

Cei mai mulți oameni, deși văd aceasta, se complac sau se resemnează în nedreapta normalitate și trăiesc astfel într-un formalism religios continuu privind preotul ca pe un om cu puteri supranaturale și atât. Nu caută adevărații preoți ai Domnului, prea ocupați fiind cu grijile vieții și propriile satisfacții trupești. Astfel urâciunea pustiirii își face veacul legalizată în fapte de oarece decrete cu statut ecleziastic scornit din mințile cele năuce ale teologiei occidentale.

Mai marele flutură ordinul, supușii ascultă necondiționat, iar infiltratul în reverendă prinde curaj să nădăjduiască în mulţimea bogăţiei, întărindu-se pe zi ce trece întru deşertăciunea sa." (Psalmi 51, 6)

”Pentru că, cunoscând pe Dumnezeu, nu L-au slăvit ca pe Dumnezeu, nici nu I-au mulţumit, ci s-au rătăcit în gândurile lor şi inima lor cea nesocotită s-a întunecat.
Zicând că sunt înţelepţi, au ajuns nebuni.
Şi au schimbat slava lui Dumnezeu Celui nestricăcios cu asemănarea chipului omului celui stricăcios şi al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.
De aceea Dumnezeu i-a dat necurăţiei, după poftele inimilor lor, ca să-şi pângărească trupurile lor între ei, ca unii care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună şi s-au închinat şi au slujit făpturii, în locul Făcătorului, Care este binecuvântat în veci, amin!”
(Romani 1, 21-25)

 Domnul şi Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, când a încredinţat sfinţilor săi ucenici propovăduirea Evangheliei şi i-a trimis pe ei învăţători oamenilor în toată lumea, le-a poruncit în chip hotărât ca darul ce l-au primit de la El, şi ei în dar să-l dea oamenilor, necâştigând pentru el aramă, sau argint, sau aur, sau în general o altă avere materială sau pământească. Fiindcă răsplata harurilor cereşti şi duhovniceşti nu sunt cele pământeşti şi pieritoare. Porunca aceasta a dat-o nu numai acelora, ci, prin ei, şi nouă, pe care ne-a învrednicit a intra în treapta şi locul lor. Şi trebuie ca, precum atunci aceia, aşa şi noi acum să o păstrăm şi să o observăm riguros şi să nu născocim prin sofisme nebunii, nici să ne aruncăm în hazard primejdios, „In dar”, zice, „aţi luat, în dar daţi. Să nu câştigaţi nici argint la cingătorile voastre” (Matei 10, 8).

 Enciclica (458-459)