POVESTIRE DESPRE ADEVĂRATUL IERUSALIM

Au fost odată doi călugări
Care smerit se nevoiau

Şi împreună ani de zile,
Domnului bine îi slujeau.

Coliba lor cea din pustie era retrasă liniştit.

De lume nu vroiau să ştie;

În taină se rugau smerit.

De-a lungul multor ani de zile

Le-a dăruit lor Dumnezeu

Dulceaţa sfântă a rugăciunii

Ca să-L slăvească ei mereu.

Erau bătrâni, bărbile albe

Le ajungeau până la brâu;

În sărăcia lor cea mare

Mâncau aproape numai grâu.

Când unul avea vreo problemă

Sau era nedumerit

Întreba pe cel’lalt pustnic

Cu credinţă şi smerit:

“Părinte, cum e mai bine?

Uite mă gândesc aşa

Oare să fac pentru mine

Ce m-am hotărât sau ba ?

Vreo treizeci de ani încoace

S-au înţeles minunat;

Nu vorbea deloc, niciunul

Dacă nu era întrebat.

Mai aproape toată ziua

În chilie o petreceau

Şi cu rugăciunea minţii

Ei cu dor se ocupau.

Însă odată, trecând vremea

S’a întâmplat la unu’aşa

I’a venit o hotărâre;

Dor nespus – aşa zicea.

„Uite, dragul meu părinte

Am un dor ca să mă duc

La Ierusalim pe unde

Domnul viaţa a petrecut.

Să văd sfintele Lui locuri

Unde a călcat smerit

Şi a noastră mântuire

Cu iubire a săvârşit.”

Auzind cel’lalt părinte

De al fratelui său gând

S-a uitat la el o clipă

Şi cu pace i-a grăit:

“Părinte, după cum se vede

O  ispită ţi-a venit

Ca să ne tulbure pacea

Şi al nostru legământ.

Lasă, dragă părinţele

Că avem aici destul

Un Ierusalim din ceruri;

Aşa că nu te mai du.

Scumpa noastră rugăciune

Ne-a călăuzit mereu

Avem pace de la Domnul

Şi nimic nu este greu.”

Primul pustnic se uitară

Şi oftând atunci din greu

Ziseră mai cu căldură

Fratelui în duh al său:

„Nu-i ispită, frate dragă;

După cum ţi-am povestit

Rugăciunea cea din minte

Acest dor mi l-a aprins.

Nu voi sta mult pe acolo

Numai cât mă voi uita

La acele sfinte locuri

Şi apoi ne-om revedea.”

Pustnicul de dinainte

Nimic nu i-a mai zis;

El blagoslovi cu pace

Cu o vorbă ca de vis:

„Domnul să te lumineze

Şi să-ţi fie cu folos.

Te rog, ai grijă de tine

Să vii’napoi sănătos.”

După două zile grele

De canon şi de postit

A plecat pustnicul nostru

S-aibă visul împlinit.

Celălalt a rămas singur

Şi-şi vedea de treaba lui

Rostind tainic şi cu milă

Rugăciune Domnului.

Călugărul ce plecase

A mers şi-a călătorit

Pe-o căldură foarte mare

La oraşul cel vestit.

A văzut Ierusalimul

Şi mormântul lui Iisus,

Toate locurile sfinte

Pe-unde Domnul a ajuns.

Într-o zi cu toropeală

Vrând să meargă în Betleem

A găsit o călăuză

Ca să-l ducă şi pe el.

O negresă cu cămilă

Se-oferi să-l ducă ea

Pe bătrânul nostru pustnic.

Bani, deloc ea nu-i cerea.

Se gândi o clipă moşul,

S-a rugat în taină scurt

A încălecat pe urmă

Punându-se pe şezut.

Femeia ţinea căpăstrul

Mergând la drum mai uşor

Ca pe bătrânelul nostru

Să-l ducă odihnitor.

Ajungând ei prin pustie

Aproape de un izvor

Au făcut popas acolo

Că era, cam căldişor.

Când au pornit iar la drum

S-a făcut căldură mare

Iar negresa cea din faţă

Dezveli a ei picioare.

Mai mergând ei încă oleacă

Arşiţa tot mai creştea

Şi femeia aruncară

Haina ce-o avea pe ea.

Întorcându-se în spate

Pe pustnic îl întrebă:

„Bătrânele, îţi este bine?”

Nu ai ameţit în şă?”

„Nu femeie; îmi este bine.

Slavă dau lui Dumnezeu…”

Apoi şi-a plecat iar capul

Rugându-se tot mereu.

El cu toate că văzuse

Pieptul ei cel dezgolit

N-a avut nici o ispită

Sau vreo tulburare în gând.

Nu a mai văzut femeie

Zeci de ani mereu la rând;

Că în viaţa pustnicească

N-a ieşit deloc la târg.

Rugăciunea o rostea

Ca-n pustie oarecând

Mintea doar la cer avea

Chiar fiind în alt pământ.

După ce în multe zile

Visul său şi-a împlinit

A făcut el cale întoarsă

Cu sufletul mulţumit.

A ajuns cu bine acasă

În pustia din Athon

Şi cu drag îmbrăţişară

Pe al lui scump frăţior.

Apoi el cu bucurie

Şi cu sufletu-mpăcat

Povesti tot cu căldură

De locurile ce-a umblat.

„Am văzut părinte dragă

Cetatea Ierusalim,

Locul unde Domnul nostru

A fost răstignit în chin.

Închinatu-m-am cu lacrimi

La sfinţitul Lui mormânt

Ba am fost cu râvnă mare

Şi la Betleem… la rând.

Au trecut acele zile

Şi-n pustia din Athon

Pustnicii iar împreună

Au revenit la canon.

Dară bătrânelul nostru

Când s-a pus el în genunchi

A văzut că-n loc de rugă

I-a venit gânduri mănunchi.

A văzut atunci negresa

Cea cu pieptul dezvelit

Şi n-a mai putut să zică

Rugăciunea lui, smerit.

Se ruga numai de formă

Şi adeseori plângea

Socotind-o ca pierdută

Sfânta rugăciunea sa.

Astfel a fost pedepsit

Că atunci n-a ascultat

Când fratele lui mai mare

I-a dat cu căldură sfat.

Căci Ierusalimul nostru

Domnul aici ni l-a lăsat:

Dulce rugăciunea minţii;

Darul sfânt şi minunat.

StMS - august 2003

(adaptare în versuri după o istorisire din cartea: 

”Patericul Mare al Sfântului Munte” de Andrei monahul)