Rugăciunea scurtă dar adeseori făcută e mai de folos decât cea lungă

Cu privire la rugăciunea făcută de minte în inimă, am aflat de la cei iscusiţi în cugetarea de Dumnezeu că e mai înflăcărată şi mai de folos rugăciunea scurtă, dar lucrată ades, decât cea lungă. 

De altminteri şi rugăciunea lungă e foarte folositoare, dar numai pentru cei desăvârşiţi, iar nicidecum pentru cei începători. Mintea omului, care nu e deprinsă cu ea, nu poate rămâne multă vreme în rugăciune lungă în faţa lui Dumnezeu, ci omul e biruit de obicei de neputinţa nestatorniciei minţii, este risipit între cele din afară şi de aceea într-însul repede se răceşte căldura duhului. O astfel de rugăciune nu mai este rugăciune, ci numai tulburare a minţii, ce se naşte de pe urma abaterii gândurilor când într-o parte când într-alta; şi aceasta se întâmplă adeseori la cântările bisericeşti de obşte cât şi în pravilele ce se citesc îndelung prin chiliile călugărilor. 

Pe câtă vreme rugăciunea cea scurtă, dar ades făcută, este mult mai statornică, fiindcă mintea, aducându-se pentru multă vreme în Dumnezeu, o poate săvârşi cu mare căldură. De aceea şi Domnul spune : "când vă rugaţi nu grăiţi multe" (Matei, 6, 7), căci nu după mulţimea cuvintelor voastre veţi fi auziţi. şi Sf. Ioan Scărarul învaţă : "nu încercaţi să spuneţi multe, ca să nu vi se împrăştie mintea în căutarea cuvintelor. Un singur cuvânt al vameşului a atras mila lui Dumnezeu şi un singur cuvânt rostit cu credinţă l-a mântuit pe tâlhar. O poliloghie, adică zicerea de multe cuvinte, când este întinsă peste măsură într-o rugăciune risipeşte mintea în închipuiri, pe câtă vreme monologia, zicerea unui singur cuvânt, ajută minţii să se adune". 

Dar va întreba cineva : pentru ce, în Epistola către Tesaloniceni, Apostolul spune : "neîncetat rugaţi-vă" ! (I Tes. 5,17). În Scriptură despre un lucru ce se face ades se zice de obicei că e săvârşit necurmat. Astfel, de pildă : "preoţii intră pururea în cea dintâi a templului, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei, 9, 6), asta înseamnă în toate ceasurile hotărâte pentru ele, iar nu chiar neîncetat; ziua şi noaptea cât de des, dar nu fără nicio ieşire. Iar dacă preoţii petreceau fără ieşire în biserică, păzind focul ce se pogora din cer şi punând mereu lemne dedesubt, ca să nu se stingă, totuşi, ei nu făceau aceasta cu toţii deodată împreună, ci schimbându-şi cetele, precum se scrie şi de Sf. Zaharia : "săvârşea înaintea lui Dumnezeu cele preoţeşti în rândul cetei sale" (Luca 1, 8). Tot astfel trebuie să cugetăm şi despre rugăciune, despre care Apostolul porunceşte să se facă neîncetat, fiindcă îi este cu neputinţă unui om să petreacă în rugăciune aşa fel, încât să n-o întrerupă nici ziua, nici noaptea. 

El are nevoie de vreme şi pentru alte lucruri, pentru îndeletnicirile trebuincioase casei, vreme de lucru, vreme pentru convorbiri, vreme să mănânce şi să bea, vreme de odihnă şi de somn. Cum am putea, prin urmare, să ne rugăm neîncetat, altminteri decât printr-o deasă rugăciune ? Iar o rugăciune ades făcută se schimbă într-o rugăciune neîncetată. Astfel îngrijeşte-te ca rugăciunea ta deasă, dar scurtă, să nu sporească prin cuvinte de prisos, aşa cum învaţă şi Sfinţii Părinţi despre aceasta. Sf. Teofilact, în tâlcuirea Evangheliei de la Matei, scrie : "nu se cuvine să lungim rugăciunile, ci mai bine este să ne rugăm puţin, dar des" (Cap. VI). Iar la Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile asupra epistolelor Sf. Pavel, stă scris astfel : "cine rosteşte lucruri de prisos în rugăciune, acela nu se roagă, ci grăieşte în deşert." (Sf. Ioan Gură de Aur, Ep. Către Ef. VI omilia 24). 

Afară de aceasta, tot în tâlcuirea aceluiaşi loc din Evanghelie, Teofilact spune : "orice vorbă de prisos este grăire în deşert". Precum a spus Apostolul : "mai bine vreau să rostesc cinci cuvinte cu înţelegere, decât zece mii într-o minte risipită" (I Cor. 14, 19). E mai bine deci să înalţ către Dumnezeu o rugăciune scurtă, dar cu luare aminte, decât să rostesc nenumărate cuvinte la care nu iau seama şi să umplu în zadar văzduhul cu vorbele şi cu glasul meu. Afară de aceasta, cuvintele Apostolului mai sus pomenite : "neîncetat vă rugaţi" (I Tes. 5, 17) trebuiesc tâlcuite în înţelesul rugăciunii celei săvârşite cu mintea, fiindcă mintea într-adevăr poate fi totdeauna îndreptată spre Dumnezeu şi I se poate ruga Lui neîncetat. 

Astfel începe acum, omule, să te îndeletniceşti cu răgaz de învăţătura ce ţi s-a arătat în numele Domnului începe, potrivit îndemnului Apostolului care spune aşa : "orice săvârşiţi cu cuvântul sau cu lucrul, pe toate întru numele Domnului Iisus să le faceţi" (Col. 3,17). Aceasta este ca şi cum s-ar spune : faceţi totul în cuget bun şi nu atât din dorinţa de a avea folos voi înşivă, chiar dacă acest folos ar fi el duhovnicesc, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca în toate cuvintele, faptele şi gândurile voastre, numele Domnului Iisus Hristos, Mântuitorul nostru să se proslăvească. 

Dar mai întâi de toate, tu lămureşte ţie însuţi printr-o scurtă tâlcuire : despre ce anume este această rugăciune ? Rugăciunea este suirea minţii şi a gândurilor Ia Dumnezeu. Să te rogi, înseamnă să te înfăţişezi în duh înaintea lui Dumnezeu, să priveşti la El cu ochii minţii fără abatere şi de vorbă să stai cu e1, într-o teamă plină de evlavie şi încredere. Adună-ţi astfel toate gândurile şi lepădând toată grija vieţii celei din afară, îndreaptă mintea ta către Dumnezeu.

S B O R N I C U L ☦ CAP. IV