“ Bucură-te foarte, fiica Sionului, propovăduiește, fiica Ierusalimului: iată, împăratul tău vine la tine drept și însuși mântuitor, blând și călare pe asin și pe mânz tânăr. “ (Zaharia. 9, 9) D umnezeiescul Prooroc a prevestit mai bine de patru sute de ani înainte acea întâmplare pe care noi o pomenim și o prăznuim astăzi. Domnul nostru Iisus Hristos, terminându-și propovăduirea pe pământ, a intrat sărbătorește în împărăteasca cetate a Ierusalimului, în cetatea închinării la Dumnezeul Cel adevărat, în cetatea care era a Lui Dumnezeu mai mult decât orice cetate. D omnul a săvârșit această intrare ca Împărat și Biruitor, pentru a încununa slujirea sa cu nevoința hotărâtoare: călcarea morții prin moarte, îndepărtarea blestemului de la neamul omenesc prin luarea acestui blestem asupra Sa. El a savârșit intrarea în cetatea împarătească pe “ mânzul asinei ” (Ioan 12, 15) , “ pe care nimeni din oameni niciodată n-a șezut ”, ca să înapoieze omenirii vrednicia împărătească pierdută

  S fîntul Apostol şi Evanghelist Ioan - de Dumnezeu cuvîntătorul - era fiul lui Zevedei şi al Salomiei, care era fiica lui Iosif Logodnicul. Acesta a fost chemat de la mrejile pescăreşti la pro-poveduirea Evangheliei. Cînd Hristos Domnul, umblînd pe lîngă marea Galileii, îşi alegea din pescari apostoli şi a chemat pe cei doi fraţi, pe Petru şi pe Andrei, atunci a văzut şi pe Iacob al lui Zevedei şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedei, tatăl lor, legîndu-şi mrejele lor, şi i-a chemat la Sine. Iar ei, îndată lăsînd corabia şi pe tatăl lor, au mers după Dînsul (Matei 4, 11-22) . La primirea sa, Ioan a fost numit de Hristos Domnul fiu al tunetului, căci ca tunetul avea să se audă în toată lumea şi tot pămîntul să umple. Şi umbla după Bunul său Învăţător urmînd paşilor Lui, şi învăţînd înţelepciunea care ieşea din gura Lui. Şi era foarte iubit de Hristos, Domnul său, pentru nerăutatea lui cea desăvîrşită şi pentru curăţia fecioriei. Şi l-a cinstit pe el Domnul, între cei doisp

S finte Îngere, păzitorul și acoperitorul meu cel bun, cu inimă zdrobită și cu sufletul îndurerat stau dinaintea ta și mă rog. Auzi-mă pe mine, păcătosul rob al lui Hristos, care cu multă căință și lacrimi amare strig: să nu pomenești fărădelegile și nedreptățile cu care eu, nevrednicul, te mâhnesc în toată vremea, săvârșind fapte necuvenite în fața Ziditorului meu Dumnezeu. F ii milostiv și nu te depărta de la mine. Trezește-mă din somnul păcatului și ajută-mă cu rugăciunile tale, ca întru pocăință și neprihană să-mi petrec cealaltă vreme a vieții mele. Păzește-mă de căderile în păcate de moarte, ca să nu pier în deznădejde și să nu se bucure vrăjmașul de pierzarea mea. În tot locul și în tot ceasul să-mi stai înainte, rugându-L pe Domnul Dumnezeul îndurărilor să-mi ierte păcatele pe care le-am săvârșit în viața mea cu fapta, cu gândul sau cu vorba. I ar în înfricoșatul ceas al morții tu să fii lângă mine, bunul meu păzitor, alungându-i pe întunecații demoni veniți să înfricoș

CANOANELE Sinodului I ecumenic de la Niceea (325) CANONUL 1 Sin. I ec. (AUTOMUTILAŢII NU POT FI CLERICI) D acă cineva în boală s-a tăiat cu meşteşug (s-a operat) de către medici, sau de către barbari s-a tăiat, acesta să rămână în cler; iar dacă cineva să­nătos fiind s-a tăiat pe sine, acesta, chiar dacă se numără în cler (chiar dacă este membru al clerului), se cade să înceteze (a mai face parte din cler) şi de acum înainte, nici unul dintre cei de felul acesta nu trebuie să se înainteze (în cler). Precum este lucrul vădit că (aici) se vorbeşte despre cei ce fac isprava aceasta înadins şi care îndrăznesc să se taie pe ei înşişi; tot la fel (este vădit că) dacă oarecari au fost scopiţi (făcuţi eunuci) de către barbari sau de către stăpâni, însă altminterea s-ar găsi vrednici, pe unii ca aceştia canonul îi primeşte în cler. (21, 22, 23,24 ap.; 8 sin. I-II) CANONUL 2 Sin. I ec. (NEOFIŢII SĂ NU FIE PRIMIŢI ÎN CLER) D eoarece multe s-au făcut împotriva canonului bise

T aina împărătească bine este a o păzi, iar lucrurile lui Dumnezeu este cuviincios şi slăvit a le descoperi şi a le propovădui. Pentru că a nu păzi tainele împărăteşti, este lucru de frică şi de pierzare; iar lucrurile lui Dumnezeu cele preaslăvite a le tăcea este mare pagubă pentru suflet. De aceea şi eu - zice Sfîntul Sofronie - sînt cuprins de frică, ca pe cele dumnezeieşti să le ascund în tăcere, aducîndu-mi aminte de primejdia cea îngrozitoare a slugii celei leneşe, care, luînd de la Domnul talantul, l-a îngropat în pămînt, şi pe cel dat pentru lucru l-a ascuns, nelucrîndu-l. A ceastă povestire sfîntă, care a ajuns pînă la mine, nu o voi tăcea de loc. Însă nimeni să nu fie necredincios pentru cele ce voi scrie şi pe care eu singur le-am văzut; nici să mă socotească cineva că îndrăznesc a scrie lucruri neadevărate, îndoindu-se de acest lucru mare. Să nu-mi fie mie a minţi în cele sfinte! Iar de vor fi oarecare din cei ce vor afla scrierea aceasta şi, minunîndu-se de acest pr

Augustin de Florina (1907 - 2010) V ă entuziasmează veşmintele cele strălucitoare ale preoţilor noştri şi cârjele arhiereşti şi mitrele şi vocile şi hramurile ? Nu ştiu. Doar un singur lucru vă spun. Închipuiţi-vă că în acel ceas, când toţi aceştia sunt adunaţi acolo, închipuiţi-vă că vine apostolul Pavel cu toiagul său, fără să aibă mitre pe cap.  O, Doamne ! Nu pot să mi-l imaginez pe Pavel cu o mitră. O, Doamne ! Nu pot să mi-l imaginez pe Pavel cu bastoane, lux şi fast. Nu pot să mi-l imaginez pe Pavel cu maşini luxoase. Nu pot să mi-l imaginez pe Pavel dând ordine şi tunând şi fulgerând. Nu pot să mi-l imaginez pe Pavel ca pe Ali-Paşa guvernându-i pe credincioşi. Nu pot să mi-l imaginez aşa pe Pavel !… T oată această înfăţişare a clerului nostru este o negare a creştinismului !  A şadar, dacă în mod real, cu „paraşuta cerească”, ar coborî apostolul Pavel de sus, din cele cereşti, jos, pe pământ, în acel ceas şi oamenii ar striga: „Pavel Apostolul!”, – O! Atunci, fra

P e vremea împărăției necredinciosului împărat Liciniu (308-324), fiind mare prigoană împotriva creștinilor și pe toți credincioșii silindu-i spre jertfirea idolilor, era în Sevastia, cetatea Armeniei, un voievod cu oaste, anume Agricolae, pierzător, sălbatic și isteț spre slujba idolească. Într-acel timp li se poruncea creștinilor, care se aflau în cetele ostășești, să aducă jertfă diavolilor. Și erau în ceata lui Agricolae, în părțile Capadociei, niște ostași, patruzeci la număr, care, de asemenea, slujeau într-o dregătorie ostășească și aveau dreapta credință în Hristos Dumnezeu, fiind bărbați tari și nebiruiți în războaie, iar în dumnezeieștile Scripturi foarte iscusiți. Î nștiințându-se voievodul despre trei dintre aceștia, Chirion, Candid și Domnos cât și despre însoțitorii lor cum că sunt creștini, i-au prins și i-au silit spre închinarea la idoli; că zicea către dânșii voievodul astfel: "Precum în războaie ați fost cu un suflet și cu un cuget și v-ați arătat vitejia

Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă ! (Fapte 15, 28) M ulte din canoanele hotărâte de Sinoadele Ecumenice și Locale Ortodoxe condamnă, caterisesc, anatematizează sau afurisesc cu precădere pe cei care greșesc împotriva dreptei credințe sau săvârșesc păcate grave cum ar fi cele împotriva Duhului Sfânt sau cele strigătoare la Cer. C u toate acestea, în actualitate aceste canoane rămân la stadiul de hotărâri, de obicei evitate de cei împricinați, ignorate sau chiar considerate neadaptabile vremii de astăzi și socotite a fi de domeniul unei istorii în care oamenii, inclusiv fețele bisericești și sfinții erau prea severi, nepricepându-se ca deștepții de azi care fac pact cu păcatul, să fie mai maleabili și toleranți cu călcătorii de lege. O bservăm că la acele Sinoade au fost prezenți și și-au spus punctul de vedere părinți cu viață sfântă, ca Sfântul Atanasie cel Mare, Sfântul Ierarh Meletie arhiepiscopul Antiohiei celei Mari, Sfântul Grigorie de Nazianz numit și Teologul, Sfântu

U n ierarh eretic încetează a mai fi ierarh, își pierde preoția, este în afara Bisericii. Oricâți îl urmează prin pomenirea lui, nu urmează un episcop, ci un om care a căzut din harul ierarhicesc. Cum este cu putință pentru această turmă să nu cadă și ea ? De unde primesc preoții însărcinarea preoției ? Poate un ierarh căzut să ofere turmei sale Trupul și Sângele lui Hristos ?  C anonul al 15-lea al sinodului I și al II-lea din 867 afirmă cu claritate că un ierarh eretic nu este un ierarh, ci un pseudo-ierarh, adică un fals arhiereu. Liturghiile sale sunt false liturghii: hirotoniile sale sunt false hirotonii, mirungereasa nu este Sfântă Mirungere, și toate Tainele săvârșite de acesta sunt lipsite de conținut sfințitor. Dar în Biserică, care este un singur Trup, nimeni nu există de sine stătător. Un preot depinde de ierarhul său. Preotul concelebrează întotdeauna cu ierarhul său, cu ierarhul pe care îl pomenește, chiar dacă acesta se află altundeva.  O amenii, preoții,

M arii învăţaţi ai lumii Ca nişte plăcinte moi Scot din traistele ştiinţei Iarăşi calendare noi. E i socot că pacea lumii Care s-a sălbăticit Ar putea fi amăgită Ca viţelul pripăşit ! H otărârile de pace Pe norod l-au asurzit Ca un clopot care sună Tot mereu hodorogit. C ând s-ar împăca mai bine Cale păcii târguind Numai bine şi războiul Va fi iarăşi izbucnind ! L umea veşnic născoceşte Arme pierzătoare noi, O.N.U.-ul însă făureşte: Izbăvirea de război ! A dunarea diplomată Ochii lumii i-a legat Ca să nu priceapă-ndată Drumul ce l-a apucat. U nde ne va duce carul Cu asemenea cârmaci Care ne sporesc amarul Şi ne lasă mai săraci ? Sfântul Ioan Iacob

EPISTOLA 238 Către preoţii din Nicopole scrisă în anul 376 În anul 375, când Eustațiu de Sebasta a venit cu vicarul Pontului, Demostene, şi a aşezat cu sila în Nicopole pe Fronton, poporul a fost nevoit să plece afară din oraş, ca să-şi ţină acolo slujbele (cf. epist. 195, 228, 229, 230. 240, 246, 247). Sf Vasile se adresează preoţilor, mângâindu-i şi încurajându-i. V -am primit scrisoarea, dar n-am aflat din ea nimic mai mult decât ştiam. Pentru că în toată vecinătatea mai întâi a ajuns vestea prin care s-a popularizat ruşinea celui care a căzut pe capul vostru şi al credincioşilor voştri. Prin deşarta lui poftă, acest  om şi-a atras disprețul cel mai rușinos şi din pricina amorului său propriu şi-a pierdut şi răsplata. Şi această mărire, a cărei poftă l-a făcut să se vândă cu prețul fărădelegii, n-a putut-o gusta din pricina urii îndreptăţite a celor ce se tem de Domnul. Prin decizia luată el a dat o mărturie foarte limpede despre sentimentele care l-au însufleţit t

Marcu, Episcopul Mitropoliei efesenilor, Creștinilor ortodocși aflați pretutindeni pe pământ și în insule, Bucurați-vă în Domnul ! C ei care ne-au robit cu reaua robie și au vrut să ne tragă în Babilonul obiceiurilor și dogmelor latinești (papistașe) nu au putut, pe de-o parte, să ducă acest lucru la bun sfârșit, văzând că este și absurd în sine, și dealtfel cu neputință de înfăptuit, iar pe de alta, rămânând undeva la mijlocul drumului și ei, și câți au urmat lor, nici nu au rămas ceea ce erau, nici nu au devenit ceea ce voiau. L ăsând, pe de-o parte Ierusalimul, adică vederea adevărată a păcii (Is. 28, 16) , și muntele Sion, adică credința tare și neclintită, iar pe de alta, nici vrând, nici putând să devină și să se numească babilonieni, de aceea pe drept cuvânt au fost numiți greco-latini, iar mulți sunt numiți latino-cugetători. Prin urmare, aceștea, fiind amestecare de oameni și fiare, cum erau în mituri hipocentaurii, mărturisesc împreună cu latinii că Duhul Sfâ

  (ereticul Nestorie mustrat de Maica Domnului și Sfinții Îngeri) CANONUL 64, SINODUL  VI  ECUMENIC C um că nu se cuvine mireanului a porni cuvânt în public, sau a învăța, însușindu-și de aici lui-și dregătorie dăscălească, ci a urma rânduirii celei predate de Domnul, și a deschide urechea la cei ce au luat Darul învățătorescului cuvânt, și a se învăța de la dânșii cele dumnezeești . Că într-o Biserică osebite mădulare a făcut Dumnezeu, după glasul Apostolului. Pe care Teologul Grigorie arătat tâlcuind pe rânduiala cea întru aceasta o arată zicând: „Pe această rânduială să o cinstim fraților, aceasta să o păzim. Unul oricare fie ureche. Iar altul limbă; unul mână, iar celălalt altceva. Acela învețe, iar acesta învață-se; și după puține; și cel ce se învață (fie) întru bună supunere, și cel ce dă întru blândețe; și cel ce slujește întru osârdie; să nu fim toți limbă, parte cea prea-gata; că, au doar, toți sunt Apostoli? Au doar, toți prooroci; au doar, toți tâlcuitori? Și

CANONUL 1 apostolic (HIROTONIA EPISCOPULUI) E piscopul să se hirotonească de către doi sau trei episcopi. (4 sin. I ec; 3 sin. VII ec; 19, 23 Antioh.; 12 Laod.; 6 Sard.; 1 C-pol, an 394; 13, 49, 50 Cartag.) CANONUL 2 apostolic (HIROTONIA PREOTULUI ŞI A DIACONULUI) P reotul să se hirotonească de către un episcop, la fel şi diaconul şi ceilalţi clerici. (26, 70 apostolic; 19 sin. I ec; 33 Trui; 11 sin. Vil ec; 6 Gang.; 24, 26, 30 Laod.; 51, 89 Vasile cel Mare) CANONUL 3 apostolic (PRINOASE LA ALTAR) D acă vreun episcop sau vreun presbiter, contrar rânduielii Domnului despre jertfă, ar aduce la altar alte lucruri, afară de spice de grâu nou ori struguri la vreme potrivită – fie miere, fie lapte, fie, în loc de vin, sicherămeşteşugită (băuturi meşteşugite), fie păsări, fie animale, fie legume -, să se caterisească. Să nu fie deci îngăduit a se aduce altceva la altar decât unt­delemn pentru candelă şi tămâie Ia vremea sfintei aduceri înainte. (4 ap.; 28, 3

S treinătatea (înstrăinarea) iaste părăsire neîntoarsă înapoi a tuturor celor din patrie care lucrează nouă cele protivnice scopului blagocestiei. Ádecă de rudenii, deaveri, de bani, de bucate, de patimi, de mândrii, de locuri, de slavă şi de celealalte. Streinătatea iaste nărav neîndrăzneţ, înţelepciune necunoscută, priceapere nearătată, viaţă ascunsă, scópos nevăzut, gând neivit, poftă de prostime (simplitate), poftă de strâmtorare, pricină de dor dumnezeesc, mulţime de dragoste, lepădare de slava deşartă, adânc de tăceare. † S ă obicinuiaşte oarecum şi gândul acesta, întru începuturi, necontenit şi cu întindere a supăra pre îndrăgitorii Domnului, ca cu un foc dumnezeesc; ádecă depărtarea de ai săi, prin scópos de prostime şi de necăjire îndemnând pre îndrăgitorii unui lucru bun ca acestuia. Însă pre cât iaste de mare şi vreadnic de laudă, dupre atâta de multă şi pre socoteala cea dreaptă o are. Că nu toată streinătatea cea desăvârşit făcută iaste bună. Când cela ce să înstr

 (1296 Constantinopol - 1359 Tesalonic) S fântul Grigorie Palama este un mare părinte și învăţător al întregii Biserici. Învăţătura sa despre îndumnezeirea omului şi participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu exprimă esenţa vieţii duhovniceşti ortodoxe, fiind în opoziţie categorică față de teologia secularizată a epocii sale, care se formase în urma influenţei antropocentrismului scolastic al romano-catolicismului. S fântul Grigorie Palama este un caz rar în viaţa Bisericii. E vorba despre un teolog şi văzător al lui Dumnezeu care exprimă esenţa vieţii duhovniceşti ortodoxe în mod sintetic, ceea ce-i conferă caracterul său unic. La baza formării sale duhovniceşti a pus experierea harului divin şi îndumnezeirea prin participarea la energiile necreate ale lui Dumnezeu. Înzestrat cu o minte ascuţită, s-a mişcat cu lejeritate în spaţiul teologiei şi a exprimat în operele sale învățătura autentică despre Sfânta Treime. S fântul Grigorie Palama s-a născut la Consta

Intra-voi în casa Ta, închina-mă-voi în Biserica Ta cea sfântă, întru frica Ta, Doamne, povăţuieşte-mă întru dreptatea Ta, pentru vrăjmaşii mei, îndreptează înaintea Ta calea mea. Amin ! (Psalmi 131, 7) M ai înainte de a merge la Biserică împăca-te cu toţi cei cu care eşti certat. L asă şi tu din inimă şi iartă tuturor celor ce ţi-au greșit cu ceva. Î mbracă-te într-o ţinută curată dar modestă, ba chiar smerită, ştiind că nu mergi la teatru, ci ca să te rogi lui Dumnezeu cu umilinţă şi cu lacrimi pentru iertarea păcatelor.   S ileşte-te să aduci un dar, măcar cât de mic: lumânări, tămâie curată şi un pomelnic pentru a fi pomenit, tu şi toţi ai casei tale la Sfânta Liturghie.

  (Apantisma)    F ecioară, Stăpână, Născătoare de Dumnezeu, ceea ce ai născut pe Dumnezeu Cuvântul cu trup; ştiu, cu adevărat ştiu, că nu se cuvine, nici se cade ca eu, cel atâta de curvar, cu ochi spurcaţi să văd icoana ta, a celei preacurate, a celei pururea Fecioare, a celei ce ai şi trupul şi sufletul curat şi nespurcat, şi să o sărut cu buze necurate şi întinate, sau să mă rog.  C ăci cu dreptate este ca de mine, cel desfrânat, să se îngreţoşeze şi să mă urască curăţia ta. Dar fiindcă Dumnezeu, pe care L-ai născut, S-a făcut om, ca să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă, pentru aceasta am îndrăznit şi eu, să mă apropii de tine cu lacrimi rugându-mă.  P rimeşte această mărturisire, a greşelilor mele cele multe şi grele şi o du Unuia Născut Fiului tău şi Dumnezeu, rugându-te Lui ca să fie milostiv ticălosului şi tăvălitului meu suflet. Că de mulţimea fărădelegilor mele sunt oprit a căuta spre Dânsul şi a cere iertare. P entru aceasta, pe tine te pun înainte so

1. FILIOQUE (filiocve - pronunţie) E resul romano-catolic care spune că Sfântul Duh Dumnezeu, purcede (provine) de la Tatăl -ŞI- Fiul, şi nu doar de la Tatăl, contrazicând ce spune chiar Sfânta Treime Însăşi în Sfânta Scriptură: "Iar când va veni Mângâietorul, pe Care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine." (Ioan 15, 26). Contrazicând ceea ce au semnat şi ei, pe când erau în Adevăr, în Biserica Creştină, la crezul niceo-constantinopolitan: "Şi întru Duhul Sfânt, care de la Tatăl purcede". E cea mai mare greşeală dogmatică despre Sfânta Treime. Apoi când au ieşit din Adevăr, în erezie şi întuneric, au adaugat eresul că Duhul Sfânt ar purcede şi de la FIUL. De ce? Ştie vrăjmaşul diavol care i-a îndrumat să facă asta. ANATEMA ereziei ăsteia. 2. PURGATORIUL A dmite că între Rai şi Iad, există un loc cu un foc purificator, numit purgatoriu, unde sufletele păcătoşilor merg să-şi plăte

    O dată, părintele Andrei, care mai târziu a ajuns stareț la Mănăstirea Sfântul Pavel din Sfântul Munte Athos, se afla la metocul mănăstirii, la Monoxiliti, care se află mai la o margine a Sfântului Munte, aproape de Uranopolis. Într-una din zile, coborând la mare să aducă câteva lemnele pe care le avea adunate, a văzut o femeie îmbrăcată în negru stând pe o piatră, în mână femeia avea trei cărți. Când a văzut-o, părintele Andrei a rămas nedumerit. S-a apropiat de ea și a întrebat-o:  „Cine ești și ce faci aici? Poate ai nevoie să te ajut cu ceva!”.  Atunci femeia i-a zis: „ Eu sunt Stăpâna acestor locuri. Într-o carte îi scriu pe cei care vin în Sfântul Munte și rămân pentru totdeauna, în a doua pe cei care vin și se nevoiesc un timp, apoi pleacă, iar în a treia pe cei care doar vizitează și pleacă” . P ărintele Andrei a privit-o nedumerit și luându-și lemnele a plecat spre casa unde locuia. S-a dus apoi în bisericuță să-și facă Vecernia. Când s-a uitat la icoana Mai

Preoţii şi păstorii trebuie să fie în lumină D ar să nu ne înşelăm pe noi înşine [2 Co 3, 18], şi, urmând voilor cărnii noastre [Ef2, 3; 2 Ptr 2, 10], să desfrânăm în obişnuinţele noastre [Ps 105, 39], făcându-ne pe noi înşine învăţători, şi devenind egumeni, arhierei, şi preoţi în dispreţul lui Dumnezeu şi al mântuirii noastre. Căci dacă atunci când Iisus a zis: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu", iar Nicodim I-a răspuns: „Cum va putea un om să se nască bătrân fiind? Poate oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?" [In 3, 3-4], Iisus i-a reproşat şi i-a zis: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceasta?" [In 3, 10], măcar că el nu crezuse încă nicidecum, nici nu cunoştea cele ale harului, atunci de o cât mai mare osândă nu suntem vrednici noi, cei ce suntem învăţători după venirea harului şi nu cunoaştem tainele harului, cei ce ne desfătăm de o astfel de

  S fânta marea muceniță Fotinia este femeia samarineancă despre care povestește Evanghelistul Ioan, Cuvântătorul de Dumnezeu, în Sfânta Evanghelie, că a vorbit cu Dumnezeul nostru Iisus Hristos la puțul lui Iacov și a crezut în El. (Ioan 4, 5-43) Iar după înălțarea Domnului la cer și după pogorârea Sfântului Duh peste dumnezeieștii Apostoli, în ziua Cincizecimii s-a botezat de către Sfinții Apostoli, împreună cu doi fii ai ei și cu cinci surori, urmând lor și propovăduind credința întru Hristos din loc în loc și din țară în țară, întorcând pe mulți slujitori de idoli de la păgânătate, făcându-i creștini. Î n zilele lui Nero, păgânul împărat al Romei, s-a pornit mare prigoană asupra creștinilor și după mărturisirea Sfinților Apostoli Petru și Pavel, prigonitorii căutau pe ucenicii lor și pe toți cei ce credeau în Hristos sârguindu-se în deșert a șterge din lume numele lui Hristos. Însă nu știau nebunii, căci cu cât prigoneau credința cea întru Hristos, cu atât mai mult se înt

Când veţi vedea urâciunea pustiirii, stând unde nu se cuvine, cine citeşte să înţeleagă, atunci cei ce vor fi în Iudeea să fugă în munţi. (Marcu 13, 14) D e când s-au strecurat siglele lumești ca gângăniile în Biserica cea fără de greșeală a Domnului nostru Iisus Hristos și de când au apărut termenii instituționali de natură politică ca aceștia: BOR, BOB, BOG, BORu ?  S-au numit așa de când Biserica s-a supus statului ! N u s-a văzut pe vremea Sfinților Patriarhi, la Sfântul Ioan Gură de Aur sau Sfântul Atanasie cel Mare sau Sfântul Anastasie Sinaitul denumiri de genul: BOS, BOI, BOA (أب בּוִֹי  βΟΓ בּוִֹי) și alte sigle care sunt străine de modul de exprimare limpede și concis al creștinului. Nu aveau nici asociații, tot binele fiind atribuit și înfăptuit în numele Domnului și al Bisericii Sale. S igur că unii vor spune că și inițialele de pe Cruce IC XC - NI KA sunt tot simboluri, dar unora ca acestea li se cuvine întrebarea: În ce context și când s-au pus acestea