Sfântul Vasile cel Mare ✝ Cu privire la clericii eretici necondamnați sinodal

EPISTOLA 238

Către preoţii din Nicopole

scrisă în anul 376

În anul 375, când Eustațiu de Sebasta a venit cu vicarul Pontului, Demostene, şi a aşezat cu sila în Nicopole pe Fronton, poporul a fost nevoit să plece afară din oraş, ca să-şi ţină acolo slujbele (cf. epist. 195, 228, 229, 230. 240, 246, 247). Sf Vasile se adresează preoţilor, mângâindu-i şi încurajându-i.

V-am primit scrisoarea, dar n-am aflat din ea nimic mai mult decât ştiam. Pentru că în toată vecinătatea mai întâi a ajuns vestea prin care s-a popularizat ruşinea celui care a căzut pe capul vostru şi al credincioşilor voştri. Prin deşarta lui poftă, acest  om şi-a atras disprețul cel mai rușinos şi din pricina amorului său propriu şi-a pierdut şi răsplata. Şi această mărire, a cărei poftă l-a făcut să se vândă cu prețul fărădelegii, n-a putut-o gusta din pricina urii îndreptăţite a celor ce se tem de Domnul. Prin decizia luată el a dat o mărturie foarte limpede despre sentimentele care l-au însufleţit toată viaţa: niciodată n-a trăit în nădejdea bunurilor făgăduite de Domnul, ci din profiturile pe care le putea trage din lucrurile omeneşti, iar cât despre cuvintele credinţei, acestea erau la el negarea pietăţii. Pe toti, pe care-i întâlnea în drum, căuta să-i însele. Şi faptul acesta cu ce vă putea întrista? V-a putut, oare, face mai răi decât erati înainte? Doar o singură ruptură s-a făcut în obştea voastră. Şi chiar dacă au mai plecat, după aceea încă doi sau trei, aceştia erau doar nişte nenorociți ajunşi să stoarcă acum milă din cauza căderii lor. 

Încolo, prin ajutorul lui Dumnezeu, tot corpul comunităţii voastre a rămas întreg, mădularele netrebnice au căzut, restul n-a fost mutilat. Iar dacă vă simţiţi îndureraţi pentru faptul că ați fost alungaţi în afara zidurilor cetăţii, cel puţin aici, în câmp, petreceți sub ocrotirea lui Dumnezeu, căci şi îngerul păzitor al Bisericii a plecat împreună cu voi. Culcă-se acum ei singuri în casele goale şi pregătească-se acum de judecată din pricina imprăştierii poporului.

Chiar dacă a ieşit de aici destulă strâmtorare, am credința în Dumnezeu că ea nu va fi fără de folos pentru voi. Cu cât vin peste voi, mai multe încercări, cu atât mai măreaţă va fi răsplata Dreptului Judecător, Care vă așteaptă. Nu vă supăraţi pentru necazurile prezente (Avac. 2, 3) și nu vă lipsiţi de nădejde. Încă puţin, foarte puţin timp, Apărătorul vostru va veni și nu va întârzia (Evr. 10. 3-7).

Sfântul Vasile cel Mare - Scrieri, colecția PSB, Despre Sfântul Duh, Epistole. Editura IBMBOR, București 1988, pag.494-495

EPISTOLA 240

Către preoții din Nicopole
Scrisă în anul 376

Ați făcut bine că mi-aţi scris şi-mi scrieţi prin mijlocirea unui astfel de om, care chiar şi fără scrisoare ar fi fost în stare să-mi aducă o mângâiere deplină, între grijile prin care trec, şi să mă lămurească precis cum stau la voi lucrurile. Erau multe ştiri pe care aș fi vrut să le aflu de la cineva care le cunoaşte bine, din pricina zvonurilor care circulau dintr-o parte şi din alta şi care au ajuns până la mine, dar prea doritul şi prea cinstitul frate Teodosie preotul mi le-a descris toate şi m-a lămurit [1] cu măiestrie. De aceea câte le sfătuim în cugetele noastre acelea vi le și descriem cuvioşiilor voastre şi anume că ceea ce s-a întâmplat la voi, aceea s-a întâmplat la mulţi alţii şi nu numai acum, ci şi în vremurile trecute au existat nenumărate exemple de astfel de fapte.

Unele au fost consemnate în istorii; altele au rămas în tradiția orală și ne-au fost comunicate de cei care le-au cunoscut. Să ne gândim numai la persoane singuratice sau la oraşe întregi prin câte încercări nu le-a fost dat să treacă pentru numele Domnului celor ce nădăjduiau în El !

Dar acum totul a trecut, nu mai există lucru întunecat care să poată ascunde o suferinţă veşnică. Aşa cum grindina, furtunile şi alte fenomene, pe care firea le dezlănţuie, înrăutăţesc şi nimicesc obiectele moi, pe care le distrug uşor, iar când întâlnesc obiecte vârtoase mai curând suferă ele pagubă decât să le facă lor vreo stricăciune, tot aşa şi grelele încercări pornite împotriva Bisericii se dovedesc a fi mai slabe decât tăria de neclintit a credinţei în Hristos. Căci după cum norul care aduce grindină trece repede şi după cum furtuna ocoleşte prăpastiile (cea dintâi a făcut loc seninului pe cer, pe când cel de-al doilea a dispărut în hăurile adâncului lăsând doar uscat drumul pe unde s-a scurs), tot aşa şi furtunile care ne chinuie acum, nu peste mult încetează de parcă n-ar fi fost. Cu o condiţie: să nu privim numai spre prezent, ci prin nădejde să ne îndreptăm privirile spre viitorul apropiat.

II

Aşadar, fraţilor, dacă încercarea e grea, să îndurăm suferinţele, căci nimeni nu se încununează dacă n-a fost rănit în luptă şi n-a fost acoperirt de praf. Dar poate că acestea nu-s decât jocuri drăceşti fără importanţă: oamenii care au fost trimişi împotriva noastră sunt supărători pentru că sunt nişte slujitori ai celui rău, dar sunt şi de dispreţuit pentru că Dumnezeu a legat neputința de răutatea lor. De aceea să ne ferim de a cădea în osândă grea pentru plângeri mai mărunte, pentru că şi prin cele mai mici dureri ne putem provoca mari suferinţe. Or numai un singur lucru trebuie să ne doară: pierderea celui (lui Fronton) care pentru o mărire trecătoare (dacă trebuie numită ’’mărire’’ ruşinea cu care se acoperă înaintea tuturora) s-a lipsit de cinstea veşnică a celor drepți.

Or voi sunteţi fii de mărturisitori şi fii de martiri, care au rezistat păcatului până la sânge. Fiecare din voi să se folosească de pildele din familia sa, ca să se poată împotrivi cu tărie în lupta pentru credinţă. Nimeni dintre voi n-a fost sfâșiat în bătăi, nimănui nu i s-a confiscat casa, n-am fost siliţi să plecăm în surghiun, n-am cunoscut temnița. Ce suferinţă teribilă am îndurat noi? Sau poate că e un cuvânt supărător faptul că n-am suferit nimic şi că n-am fost socotiţi vrednici să suferim pentru Hristos? 

Dacă vă întristaţi când vedeţi că un necunoscut ocupă casa de rugăciune atunci închinaţi-vă în aer liber, Stăpânului cerului şi al pământului, gândiţi-vă că unsprezece ucenici au fost închişi în foişor pe când cei care răstigniseră pe Mântuitorul îşi săvârşeau în faimosul lor templu slujbele cultului iudaic. Iuda a ales mai bine moartea prin spânzurare decât o viață trăită în ruşine, arătându-se probabil superior celor care au înfruntat toate condamnările omenești şi care pentru acest motiv nu simt nici o ruşine săvârşind fapte atât de rușinoase.

III

Aveţi grijă să nu fiţi înşelaţi de minciunile lor, în timp ce spun că-şi fac mărturisire de dreaptă credinţă. Astfel de oameni Îl negustoresc pe Hristos, ei nu mai sunt creştini, căci preferă numai ceea ce le este folositor în această viaţă în locul vieţii trăite după adevăr: când cred că au dobândit această putere deşartă, atunci se alătură duşmanilor lui Hristos; când văd popoarele tulburându-se, atunci se prefac  din nou că s-au întors la dreapta credinţă [2]. 

Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei. Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine; dar dacă nu primiţi sfat decât de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpân pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge. (Matei 27, 24)

Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească - odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente - să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori. Salutăm prin mijlocirea voastră pe toţi clericii, atât pe cei care locuiesc în oraş, cât şi pe cei aflaţi în parohii la ţară, şi împreună cu ei, tot poporul care se teme de Domnul.

1. Auzind că din pricina că li s-a răpit Biserica, cu ocazia instalării episcopului arian Fronton, preoții din Nicopole s-au îndreptat spre noul episcop, Sfântul Vasile cere preoţimii să-şi regăsească vechea ortodoxie. Le cere totodată să stea alături și să ajute pe fraţii lor din Coloneea, al căror episcop Eufroniu i-a părăsit trecând la Nicopole. Propriu-zis, la protestul enoriaşilor, Sf. Vasile a fost nevoit să lase pe Eufroniu să gireze amândouă eparhiile (ep. 227, 228).

2. Așa pare că s-a întâmplat și în Nicopole: o parte din preoţii hirotoniți de Fronton (şi probabil că şi el) s-a întors la ortodoxie pentru că au văzut că poporul rămăsese ataşat ortodoxiei.

Sfântul Vasile cel Mare - Scrieri, colecția PSB, Despre Sfântul Duh, Epistole. Editura IBMBOR, București 1988, pag.497-499

Patriarhul Neofit al Constantinopolului în tâlcuirea canonului 68 apostolic spune: „cei de eretici botezați, sau hirotonosiți, nici măcar creștini nu pot fi cu acest ereticesc botez, sau mai bine a zice spurcare, nici ierei și clerici, cu această ereticească hirotonie. Pentru aceasta fără primejdie unii ca aceștia se și botează de ierei dreptslăvitori, și se hirotonisesc de dreptslăvitorii arhierei; drept acea prin urmare și marele Vasile scriind către nicopoliteni, zice: 

„Eu nu voi număra împreună cândva cu adevărații preoți ai lui Hristos, pe acela ce s-a hirotonisit și a luat purtarea de grijă a norodului din spurcatele mâini ale ereticilor, spre spurcarea dreptslăvitoarei credințe”.

Așa cum știm, în anul 375 episcopul Eustațiu de Sevasta, devenit între timp căpetenie a eresului pnevmatomah, îl înscăunează pe un oarecare apostat, numit Fronton, ca episcop al Nicopolei. Unii din preoții „hirotoniți” de Fronton s-au întors, se pare că împreună cu acesta, la ortodoxie după ce au văzut că majoritatea credincioșilor din Nicopole au rămas statornici în dreapta-credință. În aceste condiții unii ortodocși erau nedumeriți în legătură cu autenticitatea arhieriei lui Fronton și a hirotoniilor săvârșite de el.

Sfântul Vasile cel Mare le răspunde acestor nehotărâți, (așa cum am vazut in epistola de mai sus) nerecunoscând ca fiind valida episcopia acestui Fronton și nici hirotoniile săvârșite de el: „Nu recunosc pe un astfel de episcop al lor şi n-aş putea număra în rândul preoţilor lui Hristos pe cel care a fost pus pe prima treaptă de nişte mâini necurate, spre surparea credinţei. Aşa judec eu lucrurile. Dacă aveţi vreo părtăşie cu mine, cugetaţi ca mine; dar dacă nu primiţi sfat decât de la voi înşivă, atunci fiecare e stăpân pe propriul lui cuget, iar eu sunt străin de acest sânge. Dacă vă scriu aceste lucruri n-o fac pentru că nu mai cred în voi, ci făcându-vă cunoscută părerea mea vreau să spulber nehotărârea multora, ca nu cumva să fie atraşi la comuniunea cu ei, iar după ce au primit de la ei punerea mâinilor să nu ne silească - odată ce pacea va fi revenit după aceste triste evenimente - să-i mai numărăm în ceata sfinţilor slujitori.”.

Acestea s-au întâmplat înaintea Sinodului II Ecumenic care a condamnat erezia pnevmatomahă. Cei din gruparea lui Eustație de Sevasta care în anul 375 l-au hirotonit pe Fronton ca episcop al Nicopolei nu erau condamnați la acea dată de vreun sinod pentru erezie. Aceștia aveau să-și dea pe față doctrina rătăcită în anul următor, 376, într-un sinod ce l-au ținut în Cizic; aveau să fie condamnați abia în anul 378 în sinodul de la Sirmium, iar apoi de sinodul 2 Ecumenic.

Pnevmatomahii erau cunoscuți în acea vreme ca fiind adepții unei noi forme de arianism. La început ei au fost susținătorii termenului omiousios (asemănător după ființă), în loc de omoousios (deoființă), ei mai sunt numiți și semiarieni.

Semiarienii, între care și Eustație de Sevasta, au fost condamnați de sinodul ortodox din Gangra. În urma sinodului din Lampsacus aceștia refuză să fie în comuniune cu partida ariană a lui Eudoxiu, fapt pentru care sunt alungați din scaunele episcopale de către Valens. Pentru a fi reabilitați, din rândurile aceastei fracțiuni sunt trimiși la Roma un grup din care a facut parte și Eustație de Sevasta. Aceștia nu reușesc să se întâlnească cu împăratul Valentinian, însă au mers la episcopul Romei pe care la început au încercat să-l convingă de „justețea” termenului omiousios, că ar avea același înțeles ca omoousios. 

Episcopul Liberiu nu a fost de acord cu ei considerându-i eretici. În această situație aceștia au acceptat să renunțe la termenul omiousios, prezentând apoi în scris o mărturisire de credință în care au fost de acord cu omoousios, cu învățătura de credință de la Niceea. În urma acestui act ei au fost primiți în comuniune de episcopul Romei, reabilitarea lor fiind recunoscută apoi și în Răsărit, reocupându-și fiecare scaunul episcopal din care a fost alungat. Unii din această grupare au acceptat sincer dogma ortodoxă, nu era însă și cazul lui Eustație de Sevasta și a celor apropiați lui în credință, care așteptau momentul prielnic în care să-și dea pe față adevărata lor doctrină.

În anul 372 la cererea Sfântului Vasile cel Mare, Eustațiu semneză o mărturisire de credință ortodoxă, de față fiind și Fronton care se afla sub jurisdicția episcopului Teodot de Nicopole. Eustație nu se dezice pe față nici de această mărturisire de credință ortodoxă, însă în anul următor (373) l-a acuzat în mod public pe Sfântul Vasile de apolinarism, răspândind peste tot această acuză nedreaptă, cerându-le episcopilor din regiune să rupă comuniunea cu Sfantul Vasile. Mai mult, acolo unde aveau ocazia, această grupare a lui Eustațiu înscăunau episcopi din cei care erau de partea lor, cum a fost și în cazul lui Fronton.

În urma mutării la cele veșnice a episcopului Teodot de Nicopole, Eustațiu a încercat să ocupe acest scaun episcopal, însă pentru că nu a fost dorit de majoritatea credincioșilor din Nicopole, cei din gruparea acestuia au hirotonit ca episcop al Nicopolei pe Fronton.

Abia în anul următor această grupare și-a expus public doctrina afirmând că Fiul este de o ființă asemănătoare cu Tatăl, iar pe Sfântul Duh punându-L în rândul celor create.
Aceasta înseamnă ca la momentul cand l-au hirotonit pe Fronton ca episcop cei din gruparea lui Eustație nu aveau vreo condamnare pentru erezie dată de vreun sinod, ținând seama de faptul că au fost reabilitați de episcopul Romei.

La Sinodul 2 Ecumenic li s-a cerut acestora să-și păstreze credința mărturisită în scris la Roma în fața episcopului Liberiu, însă ei s-au lepădat de acea mărturisire scrisă, cu toate că înainte făcuseră mare caz de acel act prin care li s-a anulat excomunicarea.

Prin urmare Sfântul Vasile a considerat învalida arhieria lui Fronton, dar și hirotoniile săvârșite de el, deoarece s-a convins de faptul că aceia care l-au hirotonit pe acesta ca episcop sunt eretici, aceasta fără a mai aștepta excomunicarea acestora de către un sinod.