Sfântul Simeon Noul Teolog ✝ Ticăloşia preoţilor traficanţi de har

Preoţii şi păstorii trebuie să fie în lumină

Dar să nu ne înşelăm pe noi înşine [2 Co 3, 18], şi, urmând voilor cărnii noastre [Ef2, 3; 2 Ptr 2, 10], să desfrânăm în obişnuinţele noastre [Ps 105, 39], făcându-ne pe noi înşine învăţători, şi devenind egumeni, arhierei, şi preoţi în dispreţul lui Dumnezeu şi al mântuirii noastre. Căci dacă atunci când Iisus a zis: „De nu se va naşte cineva de sus, nu va putea vedea împărăţia lui Dumnezeu", iar Nicodim I-a răspuns: „Cum va putea un om să se nască bătrân fiind? Poate oare să intre a doua oară în pântecele maicii sale şi să se nască din nou?" [In 3, 3-4], Iisus i-a reproşat şi i-a zis: „Tu eşti învăţătorul lui Israel şi nu cunoşti aceasta?" [In 3, 10], măcar că el nu crezuse încă nicidecum, nici nu cunoştea cele ale harului, atunci de o cât mai mare osândă nu suntem vrednici noi, cei ce suntem învăţători după venirea harului şi nu cunoaştem tainele harului, cei ce ne desfătăm de o astfel de învăţătură şi suntem zilnic învăţaţi şi primim mărturie pentru ea de la apostoli, proroci, învăţători şi de la însuşi Domnul ?

Căci dacă nu ştim cum se cade să petrecem în această viaţă [1 Tim 3, 15], nici cum trebuie să creştem mai întâi în fapte bune şi să ne înfăţişăm pe noi înşine robi ai dreptăţii [Rm 6, 16-19], ca unii ce stăm înaintea Domnului şi nu a oamenilor [2 Co 8, 21; Ef6, 7] şi am fost rânduiţi să slujim fără reproş Dumnezeului celui viu [1 Tes 1, 9], nici cum şi în ce fel trebuie mai întâi să ne facem aşa ca să stăm în fruntea celorlalţi, cum, spune-mi, vom încerca să luăm în mâini paza şi purtarea de grijă a turmei Stăpânului? Cum o vom păstori pe aceasta după voia Păstorului celui Mare [1 Ptr 5, 4] şi o vom aduce la păşunile cele pururea verzi [In 10, 9-3]

Ticăloşia preoţilor traficanţi ai harului

”Dar, o, învârtoşarea noastră şi dispreţul nostru faţă de Dumnezeu şi cele dumnezeieşti! Căci astupându-ne urechile ca o aspidă [Ps 57, 5] şi făcându–ne ca nişte surzi şi muţi, asemenea morţilor, şi având simţirile sufletului învârtoşate, nu primim simţirea celor grăite [de noi], nici nu ştim că există un creştinism, ci ignorând taina Iconomiei şi neştiind nimic exact din tainele creştinilor, încercăm fără ruşine să arătăm, celor mulţi despre lumina cunoştinţei, ba chiar însăşi lumina cunoştinţei.

Dar nu cunoştinţa este lumina, ci lumina este cunoştinţa, pentru că toate sunt în ea, prin ea şi din ea [Rm11, 36], a cărei vedere tăgăduind–o, ne denunţăm pe noi înşine că n–am fost născuţi, nici n-am venit la lumina cea de sus, ci, că, fiind încă embrioni sau, ca să grăim mai adevărat, avortoni [I Co15, 8], ne aruncăm pe locurile sfinte şi urcăm pe scaunele apostolilor, şi, ceea ce este mai grav, cumpărăm cei mai mulţi, fără frică de Dumnezeu, preoţia cu bani, şi că uităm, noi, cei ce nici n-am fost niciodată miei, să stăm ca păstori în fruntea turmei împăratului, şi aceasta numai ca să ne umplem pântecele noastre ca nişte fiare şi să săvârşim toate celelalte lucruri pe care le cere dorirea răului şi pofta şi instinctul spre cele de jos.

Aşa au fost la început, fraţilor, apostolii? Aşa urmaşii apostolilor? Aşa părinţii şi învăţătorii noştri? Vai de înfricoşătoarea îndrăzneală a unora ca acestora, căci nu numai în ce priveşte banii văzuţi se fac vânzători şi furi de cele sfinte, ei, cei ce nu se uită decât la pungă, dar îndrăznesc să se atingă chiar şi de însăşi bogăţia cea dumnezeiască, pentru că nu se ruşinează să zică: „Al nostru este a lega şi dezlega[Mt 16, 19;18,18] şi acest lucru noi l–am primit, în viaţa de faţă, de sus!”
O, neruşinarea, ca să nu zic ultima nebunie a lor!

De la cine, spune-mi, tu, şi pentru ce ai primit această putere de sus [In 19, 11]?

Pentru că ai lăsat toate şi ai urmat lui Hristos [Mt 19,27 par]? Pentru că ai dispreţuit slava pământească? Pentru că te–ai făcut smerit cu duhul [Mt 5, 3; 11, 29;Ps33, 19]?

Pentru că ai vândut toate şi le–ai dat săracilor [Mt 19, 21]?

Pentru că ţi–ai pierdut sufletul tău sau l-ai omorât pentru lume[Col 3, 5;Ga6, 14] şi nu l–ai mai găsit în nici o voie a cărnii [Ef2,3; In1, 13]?

Sau ai auzit oare şi tu, ca şi ucenicii lui Hristos în vechime, de la El însuşi suflând asupra ta şi zicându-ţi: „Ia Duh Sfânt! Cărora le vei lăsa păcatele, lăsate vor fi şi cărora le vei ţine, ţinute vor fi!“[In20, 22-23]?

Sfinţenia adevăratului preot

„Dar puterea aceasta e a preoţilor“, zic ei.

Ştiu şi eu; adevărat e acest lucru.

Dar nu a tuturor preoților, nici a celor ce sunt doar preoţi pur şi simplu, ci a celor ce slujesc Evanghelia în duh de smerenie [Dn3, 29] şi duc o viaţă ireproşabilă, a celor ce s-au înfăţişat mai întâi pe ei înşişi Domnului [Rm 6, 16; 12, 1] şi aduc în chip duhovnicesc în templul trupului lor [7Co6,19] drept jertfă desăvârşită, sfinţită şi bine plăcută închinarea lor curată [Rm1, 21; Iac1, 27] fiind primiţi, înfăţişaţi [cf. Evr 9,24] la jertfelnicul celor de sus, şi aduşi de Arhiereul Hristos lui Dumnezeu Tatăl ofrandă desăvârşită, prefăcuţi, schimbaţi şi transfiguraţi prin puterea Duhului în Hristos Cel ce a murit pentru noi şi a înviat în slava Dumnezeirii; a celor care se căiesc şi plâng cu smerenie desăvârşită ziua şi noaptea şi se roagă cu lacrimi nu numai pentru ei înşişi, ci şi pentru turma cea încredinţată lor şi pentru toate sfintele lui Dumnezeu biserici din lume, şi nu numai atât, ci şi plâng cu amar înaintea lui Dumnezeu pentru păcate străine,neavând nevoie de nimic mai mult decât de hrana absolut trebuincioasă, nici preocupându-se cu vreo îngrijire sau desfătare a trupului, ci care „umblă”, precum este scris, „în Duhul şi nu mai săvârşesc pofta cărnii” [Ga 5, 16]; care nu preferă din pricina dreptăţii şi poruncii lui Dumnezeu nici pe sărac nici pe bogat, nici pe stăpânitor nici pe cel stăpânit, nici chiar pe cel ce poartă diadema [împărătească]; care nu se înmoaie, nu trec cu vederea sau încalcă porunca lui Dumnezeu Cel peste toate, nici sub pretext de milă, nici pentru dăruire de daruri, nici pentru frică, nici pentru iubire nici pentru orice alt lucru văzut sau nevăzut.

 A unora ca acestora este faptul de a lega şi dezlega [Mt 16, 19; 18, 18], de a săvârşi cele sfinte şi a învăţa, nu însă a celor ce au primit votul şi hirotonia [alegerea] numai de la oameni, „căci nimeni, zice [Scriptura], nu–şi ia de la sine cinstea aceasta, ci numai cel chemat de Dumnezeu” [Evr 5, 4].

Nu a zis: cel ce a primit votul de la oameni, ci cel ce a fost mai înainte hotărât şi rânduit spre aceasta de Dumnezeu.

Căci preoţii făcuţi din oameni şi prin oameni sunt furi şi tâlhari, precum a zis Domnul: „Eu sunt uşa. Toţi câţi au intrat şi intră nu prin Mine, ci sar pe altundeva, sunt furi şi tâlhari.“ [In10,7.9.1].

Hristos — Lumina lumii

Deci nu vă amăgiţi, fraţilor [1 Co6, 9], cine petrece în întuneric e în afara uşii, iar cel căruia i se pare că a intrat şi n-a intrat prin lumină, şi el e în afara staulului. Căci dacă Iisus este Lumina lumii [In 8, 12; 9, 5] şi uşa [In 10, 7-9], negreşit El este o uşă luminoasă şi nu numai o simplă uşă, iar cine a ajuns în ea, a ajuns în lumina lumii. Dar El este Lumină a lumii nu ca unul văzut în mod sensibil ci ca unul contemplat în mod inteligibil [noeros].

Căci soarele sensibil luminează nu numai ochii trupeşti ai oamenilor, ci şi ai vieţuitoarelor celor neraţionale [necuvântătoare], patrupede şi zburătoare; iar Soarele inteligibil, Care S–a arătat în lume, luminează numai sufletele raţionale; dar nici pe acestea nu le luminează pe toate fără deosebire şi fără vrednicie, căci nu este neînsufleţit sau, mai bine spus, nu este lipsit de viaţă, aşacum nu e rob sau creatură orânduită spre slujirea altora, ca soarele acesta sensibil care răsare deopotrivă peste cei drepţi şi cei nedrepţi, peste cei răi şi cei buni [Mt 5, 45].

Ci, chiar dacă este numit lumină şi soare [Mt 4, 2] este însă mai presus decât toată lumina şi mai presus de soare, ca Unul ce este Făcător şi Stăpân al luminii şi soarelui; este viaţă [In11, 25;14, 6] şi de- viaţă–făcător, adevăr [In14, 6], dreptate şi sfinţire[ Co1, 30], simplu, necompus, bun şi de tot binele şi mai presus de tot binele. Deci, ca Unul ce este şi se numeşte adevăr, Se face într–adevăr adevăr celor ce se întorc [la El]; ca Unul ce este dreptate, este dreptate pentru cei ce au urât toată nedreptatea; sfinţire se face pentru cei ce se spală şi se curăţesc prin lacrimi; simplu se face celor ce nu mai poartă înăuntru nici o viclenie sau răutate [1 Co5, 8]; necompus se face celor ce nu au nici o duplicitate sau îndoială sau neîncredere în suflet; bun se face celor ce nu alătură faptelor duhovniceşti ale pocăinţei şi oarecare griji şi gânduri trupeşti sau ale vieţii [Le 21, 34], nu le amestecă şi frământă pe acestea cu acelea, ci vin la El goi în voinţa şi intenţia sufletului lor, cu nerăutate, iar El primind simplitatea lor îi umple în scurt timp de tot binele şi–i face de îndată prin descoperirea şi arătarea Lui, părtaşi ai bunurilor celor mai presus de minte şi de cuget.

 

Deci, dacă făcând aşa şi având o asemenea atitudine vei vedea pe unii din fraţii tăi căzând de acord pentru un [candidat] rău şi alergând de jur împrejurul lor să amăgească pe cei mai simpli decât ei, şi atrăgând cu toată osârdia şi cu daruri în ajutorul lor pe cei din afară [mănăstirii], întristează-te şi plângi în durerea inimii tale că noi, monahii, am ajuns la oasemenea îndrăzneală şi întunecare, încât încercăm să păstorim fără Hristos oile lui Hristos, şi aceasta pentru plăcerea şi desfătarea trupului, pentru procurarea de bani şi pentru cinstirea care vine de la oameni. 

Vai mie, ticălosul şi nenorocitul,că ne luptăm în tot chipul să primim vrednicia apostolilor şi cumpărăm cu aur puterea lor, netemându-ne de Dumnezeu, nici ruşinându-ne de cei ce ne văd! Nimeni nu cutează să urce pe tronul împăratului dacă el nu vrea, nici să intre în tagma grămăticilor şi retorilor dacă e simplu şi neînvăţat, nici să citească poporului dacă nu cunoaşte literele, dar tu cauţi şi chiar primeşti vrednicia apostolilor fără să fi primit încă harul apostolilor şi fără să fi văzut încă roadele lui cultivate întru tine!

Cum suporţi, frate, până şi gândul la mărirea acestei îndrăzneli? Spune-mi, iubitule, dacă întreagă cetatea aceasta, mare şi plină de mulţi oameni te-ar ruga zicând: „Te vom face prepozit şi protovestiar al împăratului: urcă în palat şi,intrând, vorbeşte împăratului despre noi şi roagă–1 să ne facă cutare şi cutare”, iar tu n-ai intrat niciodată în palat, ci eşti necunoscut împăratului şi străin tuturor celor din palat, ai îndrăzni oare vreodată să faci aceasta sau să primeşti această demnitate? Negreşit vei recunoaşte că n-ai fi îndrăznit niciodată să faci aceasta, ci mai degrabă i-ai fi luat în râs pe cei ce-ţi grăiesc acestea, ca pe nişte nebuni şi ieşiţi din minţi, şi ai fi respins această demnitate, ca una ce aduce nu cinste, ci necinste şi osândă.

Deci, dacă ne este cu neputinţă să facem unele ca acestea în lucrurile omeneşti, nu este sau nu ţi se pare un lucru înfricoşător, frate, a primi cu precipitare o vrednicie apostolică? Sau socoteşti un lucru mic faptul de a te apropia de lumina cea neapropiată [1 Tim6, 17] şi de a te face mijlocitor între Dumnezeu şi om [1 Tim 2,5]? Sau ca pe un lucru uşor de dispreţuit încercarea acestui lucru? Vai, mie frate, mă tem că am căzut într –un întuneric desăvârşit şi de aceea nu ştim spre ce fel de lucruri îndrăznim. Căci dacă am şti, n–am fi ajuns niciodată la o atât de mare aroganţă şi îndrăzneală, încât să luăm în acest fel în râs lucrurile dumnezeieşti şi să dăm mai multă cinste şi teamă împăratului pământesc decât împăratului celui nemuritor, Hristos [1 Tim 1, 17].

Prin urmare, să nu încetăm să ne judecăm pe noi înşine [1 Co 4, 3], iar pe cei ce încearcă să urce cu nevrednicie spre o astfel de stăpânire să-i întoarcem în tot chipul şi să retezăm întreprinderea lor; şi să ne străduim cu osârdie pe cât ne este cu putinţă să-i împiedicăm de la pornirea lor iraţională, ca pe ei să–i izbăvim de osândă iar noi să trăim în siguranţă,

 Prima condiţie a unui candidat: virtuţile

Dacă însă, precum s–a zis, nu vezi în mănăstire pe nici unfrate care să aibă o viaţă mărturisită şi să fie duhovnicesc în cuvânt şi în lucru, şi pe tot cel ce se întâmplă [să candideze] aruncându-se pur şi simplu cu vrednicie la stăpânirea de păstor şi sârguindu-se spre paguba fraţilor şi pierzania sufletului lui; iar tu, cercetându-te cu grijă te găseşti pe tine însuţi liber de orice iubire de slavă, neavând nici urmă de plăcere şi de poftă trupească, fiind cu totul curat de iubirea de arginţi şi deţinerea de minte a răului, având blândeţe desăvârşită şi nemâniere şi o asemenea iubire faţă de Dumnezeu, încât numai la auzul numelui lui Hristos te aprinzi de dor îndată şi verşi lacrimi, şi, pe lângă acestea, plângi pentru aproapele şi socoteşti greşelile altora ca pe ale tale proprii şi pe tine însuţi te socoteşti, din suflet, mai păcătos decât toţi; în fine, dacă vezi în tine bogat harul Duhului Sfânt, luminând şi făcând ca soarele cele dinăuntru ale inimii tale, şi înţelegi că în tine se săvârşeşte în chip limpede minunea rugului care arde şi nu se mistuie, ca unul ce arzi prin aceea că eşti unit cu Lumina cea neapropiată dar nu eşti ars pentru faptul că eşti liber de orice patimă; încă şi dacă eşti atât de smerit încât să te socoteşti pe tine însuţi incapabil şi nevrednic, ca unul ce cunoaşte slăbiciunea firii omeneşti, dar te încrezi în harul cel de sus şi în puterea care vine de la el şi îţi faci lucrul tău cu osârdie, constrâns de căldura lui [harului], respingând de la tine orice gând omenesc şi punându-ţi însuţi sufletul pentru fraţii tăi numai şi numai pentru porunca lui Dumnezeu şi iubirea aproapelui; şi, pe lângă cele zise, dacă ai mintea goală de orice gândire lumească şi eşti îmbrăcat cu haina luminoasă a smereniei, astfel încât nici să nu–ţi alipeşti simplu inima de cei ce lucrează cu tine, nici să resimţi aversiune de cei ce lucrează împotriva ta, ci eşti întreg egal faţă de toţi în simplitatea, bunătatea şi nerăutatea inimii tale — nici atunci să nu îndrăzneşti să urci la stăpâniri fără sfatul părintelui tău duhovnicesc, ci smereşte–te şi fă aceasta cu rugăciunile şi porunca lui şi urcă la stăpânire numai pentru mântuirea fraţilor.

 A doua condiţie: avizul părintelui duhovnicesc

Dar şi aceasta [numai] dacă ştii că părintele tău duhovnicesc este părtaş al aceluiaşi Duh, că s–a învrednicit de aceeaşicunoştinţă şi acelaşi dar, ca să nu–ţi grăiască cele potrivnice voii dumnezeieşti ci, potrivit aceleiaşi harisme şi măsuri, cele plăcute lui Dumnezeu şi de folos sufletului tău, ca să nu te găseşti ascultând de un om şi nu de Dumnezeu şi să nu fi dezbrăcat de slava şi de harisma dată ţie,  căci dacă vei găsi un ajutor şi colaborator bun şi un sfătuitor duhovnicesc, să ştii că întreprinderea ta va fi mai sigură şi cugetul tău va deveni mai smerit — deci atunci, dacă privind vei privi [îs 6, 9] toate acestea şi altele mai mari decât acestea, le vei găsi şi le vei cunoaşte cu adevărat în tine însuţi, sau mai degrabă le vei învăţa de la soarele slavei, dacă ai privit vreodată cu ochii aţintiţi acest soare.

Dar, dacă şi o astfel de promovare este aşa de anevoioasă şi greu de conceput ca ea să se facă după Dumnezeu, cu cât mai mult când este vorba de întreprinderea şi conducerea acestor lucruri, şi de răbdarea în încercări şi de discernământul foarte subţire faţă de vrăjmaşi şi conflicte, de aceea am socotit că trebuie să facem vădit iubirii voastre prin această cateheză aceste puţine lucruri din câte ne-am învrednicit a învăţa şi cunoaşte; despre celelalte însă, ca să nu părem că difuzăm în afară cele ce se petrec în mănăstiri, ne-am reţinut mintea şi mâna şi, lăsând deoparte cele ale altora, vom îndrepta cuvântul către păstor.

Virtuţile întâistătătorului

Privind priveşte [îs 6, 9] acum, părinte duhovnicesc, la inima ta, sau mai degrabă spală pururea ochiul minţii tale şi fă-l să fie curat şi netulburat, căci prin el vei putea vedea şi inima ta şi vei putea cunoaşte mai bine şi iconomisi cum se cuvine şi cele ale oilor, sau mai degrabă ale părinţilor şi fraţilor încredinţaţi ţie.

Fiindcă, aşa cum auzi, Biserica e un trup [Ef 1, 23;Col 1, 24], iar capul ei este întâi-

stătătorul, şi aşa cum toate celelalte mădulare ale trupului au, fiecare în parte, o singură lucrare [Rm12, 4;1 Co 12, 12-27] — piciorul pentru mers, mâna pentru apucat şi lucru, iar capul face alcătuirea [închegată] a întregului trup [Col1, 17—18; 2, 19], ca unul ce are întru el toate simţurile, mintea şi cuvântul [raţiunea] însuşi—tot aşa şi fraţii din mănăstire nu au cu toţii  toate [capacităţile], fiecare lucrând şi slujind prin fire altceva.

 De aceea, de-abia vei găsi una sau două virtuţi în acelaşi ascultător —şi nu e nimic de mirare, căci ei sunt fiecare mădulare în parte [1 Co12, 27] —, dar întâi-stătătorul se cere să aibă întru sine toate virtuţile, nu numai cele sufleteşti, ci şi cele trupeşti şi, mai mult, împreună cu virtuţile chiar şi harismele cele mistice şi mari. Fiindcă, aşa cum capul bărbatului îşi trage frumuseţea şi cinstea de la conformaţia şi frumuseţea exterioară, dar este inutil şi  fără cinste pentru toţi dacă nu are şi mintea şi simţurile intacte şi întregi, tot aşa şi întâi–stătătorul se cade să fie împodobit şi să strălucească nu numai prin virtuţile sufleteşti şi trupeşti, ci trebuie să fie împodobit şi mai mult încă de harismele duhovniceşti, pentru că una e virtutea şi alta e harisma; pentru că virtuţile se realizează din sârguinţa noastră proprie şi se adună din osteneli proprii, dar harismele duhovniceşti sunt daruri date de Dumnezeu celor ce se luptă [pentru ele].

Dumnezeu face să sporească virtutea

Ce vreau să zic deci? Postul şi înfrânarea sunt virtuţi, căciveştejesc plăcerile şi resping aprinderile trupului; iar acesteasunt lucrul voinţei noastre libere. Dar faptul de a le urma peacestea fără strâmtorare şi osteneală şi de a ajunge la curăţie şi la desăvârşita nepătimire, aceasta este un dar al lui Dumnezeu şi o harismă preasublimă. Iarăşi: faptul de a–ţi stăpâni mânia şi irascibilitate e izbânda unei lupte minunate şi a unei mari osteneli, dar faptul de a ajunge la nemişcarea lor deplină, de a câştiga seninătatea inimii şi o blândeţe desăvârşităeste o lucrare a lui Dumnezeu singur şi o schimbare a mâinii Aceluia [Ps76, 11].

Şi iarăşi: faptul de a–ţi împărţi şi a datoate averile săracilor şi a te face un sărac care caută milostenie ţine de voia noastră, dar acela de a nu pofti nimic, de arăbda cu bucurie şi veselie cuptorul sărăciei [îs 48, 10] e lucrare tainică şi dumnezeiască. Astfel, orice făptuire bună şi frumoasă făcută după porunca lui Dumnezeu devine o virtute dar, aşa cum plugarul se osteneşte numai arând, săpând şi aruncând seminţele în pământ, însă ca ele să crească şi să dea rod târziu şi timpuriu [Iac 5, 7] e un dar al lui Dumnezeu, tot aşa vei găsi petrecându–se şi în cele duhovniceşti. Căci de noi ţine să urmăm orice virtute şi să aruncăm cu mult chin şi osteneală seminţele virtuţilor, dar este darul şi mila lui Dumnezeu singur să facem să cadă peste ele ploaia iubirii Sale de oameni şi harul Său şi să facă purtător de rod pământul cel neroditor al inimilor noastre, ca grăuntele cuvântului [Mc4, 14; Le 8, 11] care cade în sufletele noastre să se împărtăşească de umezeala dumnezeieştii bunătăţi, şi, sădit fiind, săcrească şi să ajungă un pom mare [Mt 13, 31—32; Le13, 19], adică la desăvârşirea bărbăţiei, a măsurii vârstei plinătăţii lui Hristos.

 Îndatoririle păstorului

Trebuie deci ca tu, păstorul oilor lui Hristos, să câştigi, cum s-a spus, toată virtutea trupească şi duhovnicească, ca unul ce eşti cap al restului trupului adunării lui Israel [7 Rg 8, 14 etc] de sub tine; ca, privind fraţii la tine ca la un model [arhetip] frumos, să–şi întipărească în ei înşişi cât mai bine trăsăturile lui frumoase şi împărăteşti. Trâmbiţa care este întru tine să nu înceteze niciodată să răsune, ci unora spune-le dinainte sabia care vine asupra celor neascultători şi încăpăţânaţi ca şi atunci când nu vei fi ascultat să scapi sufletul tău de mânia înfricoşătoare a lui Dumnezeu; iar pe alţii învaţă-i, povăţuieşte-i, mângâie-i şi, atunci când au nevoie de mustrărişi înfruntări, stăruie cu timp şi fără timp, mustrând, certând, pedepsind şi tăind întreprinderile lor spre rău, precum îţi porunceşte dumnezeiescul Apostol [2Tim4, 2]. 

Deschide-ţi inima [2 Co 6, 13-16] deopotrivă pentru toţi fraţii tăi; să ai o iubire egală pentru toată frăţimea pe care o porţi întru tine, iar cinstea să o atribui cum se cuvine fiecăruia după vrednicia şi mărimea virtuţii lui nepreferând celui duhovnicesc şi virtuos nici chiar pe cel pe care-1 socoteşti cel dintâi în slujirile turmei tale. Căci cei care slujesc poartă vrednicia celor şaptediaconi zugrăviţi în Faptele Apostolilor [6, 5], sunt trimişi la slujire ca nişte duhuri slujitoare [Evr 1, 14] şi, dacă slujesc fără viclenie şi cu credinţă, ca şi aceia, fără orice câştig ruşinos [7 Tim 3, 8] vor primi, aici şi acolo, plată mare. Dar cei care stăruie în rugăciune, liniştire şi slujirea cuvântului [FA6, 4] întru răbdarea celor mai înalte rugăciuni ale ascezei,aceştia poartă împreună cu tine vrednicia apostolilor şi corifeilor înşişi, şi pe ei îi vei avea ca împreună lucrători în vestea cea bună a învăţăturii tale duhovniceşti, ca unii care iau asupra lor poverile fraţilor [Ga 6, 2] şi te uşurează de ostenelile tale, strălucind în mijlocul celorlalţi ca nişte pietre scumpe [Za 9, 16].

Grija de suflete

În această lucrare a ta nu există pentru tine odihnă a trupului, nici desfătare. Nopţile, ca şi zilele, ţi se vor cheltui, grija sufletelor încredinţate ţie, ca nici unul din ele să mi ajungă pradă fiarelor fie mâncat de ursul poftei, fie înghiţit de balaurul irascibilităţii, fie rupt, sfâşiat în bucăţi de vulturii gândurilor mândriei, iar sufletul cel unu al unui singur om să ajungă mai multe, scindat într –o mulţime deosebită, ci ca săscapi nevătămată şi înmulţită turma ta Mai-marelui păstorilor [1 Ptr 5, 4], lui Hristos Dumnezeu, întreagă, purtătoare de rod, plină de virtuţi, luminată de cunoştinţa cea dumnezeiască, fără râie sau cu urechile tăiate, pătată sau şchiopătând.Căci aşa vei mântui pe mulţi, făcându-i desăvârşiţi în lucrurile cele desăvârşite, nelipsindu-le nimic nicidecum [Iac1,4], aducându-i Hristosului tău tară de prihană, curaţi de fapte întinate, şi te vei învrednici de răsplăţile cele mari care vin de sus, facându-te împreună-locuitor cu apostolii şi păstorii luiHristos, şi împreună împărţind cu însuşi Fiul lui Dumnezeuîn vecii nesfârşiţi.

Viaţa ta să fie o regulă [canon] pusă în mijlocul fraţilor şi părinţilor tăi, ca întru ea să se îndrepte strâmbăturile altora : să fii, aşadar, neiubitor de mese, neiubitor de vin, neuşuratic sau versatil, neiubitor de arginţi, neirascibil, neiubitor de slavă deşartă, neocărâtor, fără ţinere de minte a răului şi fără să răsplăteşti răul cu rău. Ci fii, mai degrabă, sărac, urând slava, urând toată plăcerea vieţii şi desfătarea trupului, smerit, simplu, având buna străpungere [a inimii], amabil, blând, nemânios, neiubitor-de arginţi, necurios, liniştit, corect, răbdător,credincios, înfrânat, conştiincios, veghetor, osârditor, zelos, purtând de grijă de sufletele încredinţate ţie ca de mădularele tale proprii, punându-ţi şi sufletul tău pentru ele [1 In 3, 16] dacă e nevoie, şi nepunând nimic altceva din lucrurile lumii înaintea iubirii lor. 

Şi pentru că dintre toţi ceilalţi tu ai fost preferat să paşti turma cuvântătoare a Stăpânului tău şi Dumnezeu, trebuie după cuvântul Acestuia să fii cel din urmă dintre toţi [Mc 9,35] prin cugetul şi smerenia ta după Dumnezeu, ca să porţi ca un puternic slăbiciunile celor neputincioşi [Rm15, 1], să vindeci ca un doctor patimile şi bolile celor ce bolesc cu sufletul, să întorci ca un păstor oaia cea rătăcită [Iac 5, 20; 1 Ptr 2, 25], iar pe cea care se poartă bine să o faci să se înmulţească prin virtuţi, însă pe cea plină de râie şi de nevindecat să o tai din turma cea înţelegătoare, ca să nu dea boala ei şi în oile raţionale sănătoase.

Un trai modest

Străduieşte–te deci cu râvnă să sporeşti turma Stăpânului tău. Să nu înclini spre uşurările şi desfătările trupului, nici să cheltuieşti rău lâna şi grăsimea [Iz32, 3; 39, 19] oilor lui

Hristos, strângând în comori, pentru desfătare, cele ale mănăstirii mai mult pentru tine însuţi decât pentru fraţii tăi. Să nu faci şi să nu spui pentru slava omenească nimic din lucrurile care nu sunt potrivite mănăstirii tale, să nu iubeşti să faci ieşiri continue [din mănăstire] cu măgari scumpi şi cu suită în urmă, ca şi înainte; căci îţi este de ajuns să ieşi şi numai odată pe lună ca să împlineşti slujirile cele mai necesare şi problemele turmei tale, iar pe celelalte să le facă slujitorii, păstrându–ţi adică neîntreruperea în stăruirea în slujba cuvântului şi în purtarea de grijă a fraţilor împreună cu rugăciunea [FA6, 4].

Să nu–ţi pregăteşti mese scumpe, iar pentru fiii tăi [duhovniceşti] mese umile, fără gust şi dispreţuite, ci masa să fie comună şi pentru tine şi pentru fiii tăi, afară de caz de boală sau de vizita unor prieteni care au acelaşi cuget şi viaţăcu tine: fie din legume fierte şi seminţe, fie şi din peşti, o dată pe săptămână, duminica sau în praznicele împărăteşti, pregătită la comun de către chelar.

 Un zel adaptat pentru fiecare

 Nu te lăsa purtat de aprindere, mânie şi strigăt [Ef4,31] împotriva fiilor şi fraţilor tăi afară de cazul în care acel lucru ar putea pune în primejdie sufletul lor, ci învaţă-i prin cuvânt şi grai blând cum trebuie să umble fiecare [Tes4, 1] şi să petreacă în mijlocul frăţimii [7 Tim 3, 15]. Pe cei tineri şi neîntăriţi învaţă–i cum să se cruţe pe ei înşişi şi pe ceilalţi fraţi,ca să nu se facă celor ce–i văd prilej de vătămare prin mersul şi nestarea obiceiurilor, prin îndrăzneala şi ocupaţiile dezordonate ale tinereţii. Pe cei îmbătrâniţi în nevoinţă [asceză]învaţă–i prin cuvânt de înţelepciune răbdarea încercărilor carevin de la vrăjmaşul, smerenia, zdrobirea inimii [Ps50, 19], străpungerea, lacrimile, grija şi stăruinţa, rugăciunea, fericitul plâns şi cum să fie şi să se facă prin cuvânt şi faptă de folos celorlalţi.

Pe preoţi învaţă-i evlavia, liniştirea, meditaţia dumnezeieştilor Scripturi, cunoaşterea exactă a Canoanelor şi Tradiţiilor apostolice, corectitudinea dogmelor, curăţia inimii [Mt 5, 8], rugăciunea statornică şi străpungerea [inimii], şederea în frica lui Dumnezeu şi cum să stea cu cutremur în dumnezeiescul altar, taina Liturghiei, descoperirea tainelor lui Dumnezeu, pentru că acestora li s–a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor [Mt 13, 14], după cuvântul Domnului, ca să fie pentru întreaga frăţime şi celor din afară sare şi lumină dumnezeiască [Mt 5,13-14] ca unii ce au întru ei cuvântul vieţii [Flp 2,16].

 Datoria de a îndrepta

Iar dacă va trebui cândva într –o binecuvântată mânie să te pui în mişcare cu toiag şi vergi [Ps22, 4;1 Co 4, 21] împotriva celor aflaţi în neorânduială spre a face o tăiere a răului şi a restrânge între ei o stricăciune contagioasă, ca să nu laşi să se întindă mai rău cele ale lucrării şi dispoziţiei vicioase, să ştii că nici acest lucru nu a fost judecat ca un fapt discordant de Apostoli în Constituţiile lor şi de către de Dumnezeu purtătorii noştri Părinţi.

Fiindcă orice mişcare şi acţiune anoastră care restrânge şi prigoneşte răutatea, ajutând astfel dreptăţii şi virtuţii, este lăudabilă şi plăcută lui Dumnezeu şi bine-primită de către toţi drepţii.

Martor este Iisus Care loveşte cu un bici pe iudeii încăpăţânaţi, care făcuseră din casa de rugăciune casă de neguţătorie, şi răstoarnă mesele schimbătorilor de bani [Mt 21, 12-13].

Să nu dispreţuieşti printr-o blândeţe prefăcută, numai pentru lauda oamenilor, nici cel mai mic lucru făcut împotriva poruncii lui Dumnezeu spre răsturnarea canoanelor şi constituţiilor apostolice şi ocara vieţii evanghelice şi a stării monahilor, ci, imitând pe Iisus Dumnezeu Care a poruncit cu asprime [Mt 9, 30 par] şi s-a tulburat fără patimă [In11, 33], răzbună poruncile lui Dumnezeu şi ale canoanelor aşezate de apostoli.

Păzeşte întru toate şi în cercetarea gândurilor fiecăruia acrivia, ca să ştii care dintre ei are nevoie de îndepărtare, de pocăinţa cu lacrimi şi de starea penitenţilor, ca nu cumva din împătimire, cu ştiinţă sau cu neştiinţă, să faci din biserica lui Dumnezeu, în loc de templu sfânt, peşteră de tâlhari sau casă de desfrânare, şi să nu scapi de înfricoşătoarea osândă a mâniei lui Dumnezeu[Rm2, 3] venită peste aceasta.

Grija de persoanele şi lucrurile sfinte

Căci trebuie să ştii că pentru fiecare din unii ca aceştia[penitenţi], cei care au fost înşişi văzători ai Cuvântului[Le1,2] şi ucenicii Lui [Apostolii] le–au rânduit pe bună dreptate locul potrivit.

Trebuie dar ca tu să te îngrijeşti şi mai mult de citirea constituţiilor şi canoanelor acestora, ca să ştii care sunt tainele credincioşilor ascunse în Hristos şi să nu greşeşti făcând cele nepotrivite dreptei cinstiri a lui Dumnezeu.

„Să faci evlavioşi”, după cum este scris, „pe fiii tăi duhovniceşti”

[Lv15, 31] şi să–i înveţi să aibă evlavie [şi frică] de sfintele şidumnezeieştile Lui locuri, ca şi de vasele templului celui sfinţit al lui Dumnezeu şi de slujba [liturghia] lui, pentru căscris este: „Fericit omul care pentru evlavie tremură pentru toate” [Pr 28, 14].

Fiindcă trebuie să ştii că numai monahilor sfinţiţi [preoţi] şi celor care prin lupte şi pocăinţă s–au curăţit prin multe lacrimi şi se împărtăşesc cu preacuratele Taine ale lui Hristos, celor sfinţiţi şi celor mai evlavioşi, le-a fost afierosită de către Părinţi şi Apostoli slujirea [liturghia] unor asemenea lucruri şi să se atingă de ele. Să nu îngădui intrarea în dumnezeiescul altar tuturor celor ce vor, ci numai, precum s-a spus, celor mai evlavioşi dintre părinţii şi fraţii tăi care au fost sfinţiţi, iar pe ceilalţi şi pe fraţii care umblă fără orânduială [2 Tes3, 6, 11] —vezi ce ţi se spune! —să–i opreşti. Căci mulţi—

să ştii bine— prin dispreţuirea unor astfel de lucruri sunt tăiaţi din viaţa prezentă şi, negreşit, dacă nu bagi de seamă, se va întâmpla aceasta: sângele celor tăiaţi pentru aceasta din viaţă se va cere din mâinile tale [Iz 33, 6].

Acestea sunt, păstorule al oilor lui Hristos, şi încă mai multe decât acestea, cele pe care trebuie să le cunoşti întocmai şi să le faci cu osârdie spre paza turmei tale. Aşadar, dacă te–ai cunoscut pe tine însuţi ajuns la o atât de mare capacitate şi înzestrat cu astfel de harisme, încât numai prin lumina faptelor bune şi a cunoştinţei şi înţelepciunii dumnezeieşticare străluceşte din tine să fie luminaţi toţi cei ce se apropiede tine, fie ai tăi, fie străini, păstoreşte cu încredere oile [In21, 16] lui Hristos cu cuvântul cunoscător al harului cel dat ţie, cu fapta după regula şi legea cea dată ţie mai înainte de sus şi paşte mieluşeii Lui [In 21, 15] în păşunile  poruncilor Lui, până ce vor creşte şi vor ajunge la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos [Ef 4, 13] şi aşa vei avea plată multă de la El: faptul de a şedea pe acelaşi scaun şi a avea acelaşi sălaş cu apostolii Lui; iar dacă nu, restrânge-te la tine însuţi—dacă crezi în mine, cel ce mă neliniştesc de mântuirea ta —pentru că Dumnezeul nostru este foc mistuitor  [Evr 12, 29]; Lui fie slava în veci. Amin.”

 

 - Sfântul Simeon Noul Teolog ♰ Cateheze -