File de Pateric ♱ Apoftegmele Părinților

A zis avva Pamvo: cu darul lui Dumnezeu, de când m-am lepădat de lume, nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am spus.

L-a întrebat avva Iosif pe avva Pimen:

– Cum trebuie să se postească?

– Eu sunt de părere ca cel care mâncă zilnic să mănânce câte puţin, ca să nu se sature.

– Când erai mai tânăr, nu posteai mâncând din două în două zile?

– Ba chiar şi câte trei, şi patru, şi o săptămână. Şi pe acestea toate le-au încercat părinţii, ca unii puternici, şi au găsit că e bine să se mănânce zilnic, dar puţin. Iar nouă ne-au dat calea împărătească, fiindcă e uşoară.

L-au întrebat câţiva părinţi pe avva Macarie egipteanul: cum de este trupul tău slab, fie mânci, fie posteşti? Iar bătrânul le spuse: vreascul cu care întorci spuza e mistuit de foc; la fel dacă îşi curăţeşte omul cugetul în frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu îi mistuie oasele.

I-a zis ucenicul avvei Sisoe:

– Părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lumea locuită.

– Să mergem acolo unde nu este femeie.

– Şi unde altundeva nu este femeie, decât în pustie?

– Atunci în pustie du-mă.

L-a întrebat avva Marcu pe avva Arsenie: e bine ca să n-ai o mică mângâiere în chilie? Că am văzut un frate care avusese câteva verdeţuri şi le-a smuls. Iar avva Arsenie: e bine, dar după firea omului; căci de nu are tărie pentru un asemenea trai, le va sădi iar.

Ne spunea nouă un frate oarecare o întâmplare a lui, zicând: odată mi s-a întâmplat mie tulburarea gândurilor şi foarte mare poftă de femeie, încât nu ştiam ce să fac de supărarea aceea şi cu nălucirile de noapte. Şi eram aproape cu gândul să las pustia şi să mă întorc în lume. Aşa tulburat fiind, mi-a venit un gând: să merg în adâncul pustiului, să-i cercetez pe părinţii care se află acolo. Şi îndată am ieşit şi am plecat umblând douăzeci de zile în pustie, şi cercetând pe părinţii care au îmbătrânit acolo cu pustnicească viaţă. Între ei am găsit mai mare în iscusinţă, în înţelegere şi pustnicească viaţă pe sfântul părinte Pamvo. Lui am îndrăznit a-i spune toate gândurile mele. Iar bătrânul mi-a zis: fiule, nu te mira de acest lucru, că aceasta nu doar din slăbiciune o pătimeşti, ci din nevoinţa şi silinţa ta. Că la această patimă mai vârtos se cade călugărului a părăsi grijile cele multe din afară, din lume şi vorba multă cu oamenii. De vreme ce războiul curviei este în trei chipuri: întâi se ridică asupra călugărului, când este trupul lui sănătos; al doilea din gândirea faptelor celor mai dinainte şi al treilea din zavistia diavolească şi dintr-alte pricini. Căci iată, fiule, mă vezi că sunt bătrân şi sunt şaptezeci de ani de când trăiesc aici, în această chilie, îngrijindu-mă de mântuirea mea şi la bătrâneţe şi vârstă ca aceasta am ispită şi supărare. Şi să crezi, fiule, că doisprezece ani neîncetat, ziua şi noaptea, m-a supărat dracul curviei, ziua cu gânduri spurcate, iar noaptea cu arătări şi cu năluciri necuvioase, aşa încât socoteam în gândul meu, că s-a depărtat Dumnezeu de mine şi pentru aceasta sunt biruit de patimi. Însă eu mai bucuros doream să mor decât să-mi spurc trupul. Aşa am mers în pustie, ca să mă dau mâncare fiarelor şi aflând vizuină de urs, am intrat într-însa şi m-am aruncat jos la pământ, ca venind ursul să mă mănânce. Şi făcându-se seară, au venit urşii şi m-au mirosit de la picioare până la cap şi socoteam că mă vor mânca. Însă ei după ce m-au mirosit peste tot trupul, m-au lăsat şi ieşind afară din vizuină, s-au dus nefăcându-mi nimic rău. Atunci am cunoscut că m-a miluit Dumnezeu şi ieşind de acolo am mers la chilia mea şi nu după multă vreme iar a început să mă supere dracul curviei, încât de atâta supărare şi scârbă începuse a-mi veni gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu. Iar vrăjmaşul văzându-mă pe mine aşa de tulburat, s-a prefăcut în chipul unei fete arabe pe care o văzusem odată în vremea secerişului strângând spice pe urma secerătorilor şi care venind la mine, a şezut în braţele mele. Iar mie aşa mi s-a întunecat mintea, încât mi se părea că săvârşesc păcatul trupesc. Dar scârbindu-mă foarte, cu mare mânie am lovit-o cu palma peste obraz şi îndată s-a făcut nevăzută. Însă din lovitura aceea, doi ani n-am putut duce mâna la gură, de mare şi spurcată putoare nesuferită. De aceea, de mare scârbă şi împuţinare a sufletului îmi venea deznădăjduire. Şi de multă supărare, iar am mers în pustie, unde umblând aşa supărat am găsit un pui de aspidă şi prinzându-l l-am luat şi l-am pus pe trupul meu cel de taină şi-l frecam cu capul de trupul meu, că doar mă va muşca să mor însă nicidecum n-a vrut să mă muşte. Atunci am auzit glas de sus grăind şi zicându-mi: Pamvo, întoarce-te şi mergi la chilia ta şi nu te mai scârbi de acestea. Căci pentru aceasta te-am lăsat să fii în aceste ispite, ca să nu te înalţi cu firea, socotindu-te în gândul tău că eşti mare, nici să socoteşti că vei putea face ceva fără ajutorul lui Dumnezeu. De acum să-ţi cunoşti neputinţa şi să nu te nădăjduieşti în faptele şi în bunătăţile tale, ci în mila şi ajutorul lui Dumnezeu. Aşa m-am întors şi am venit la chilia mea şi de atunci nu m-a mai supărat acel război, ci cu ajutorul lui Dumnezeu sunt în pace şi mi-am dat în seama lui Dumnezeu toată grija mea.