Sfântul Chiril Fileotul ✝ Despre Filosofia fără Dumnezeu
Nimic nu este mai sărac decât o minte care filosofează cele ale lui Dumnezeu fără Dumnezeu !
Cărțile nu le agonisi ca să stea pe rafturi, ci în inima ta. Cele pe care prietenii nu îndrăznesc să le sfătuiască împăraților, acestea se află scrise în cărți. Cărțile sunt monumente memorabile pentru oamenii învățați și monumente funerare pentru cei neînvățați. Caută să te luminezi cu cuvintele sănătății mai degrabă prin trude decât prin cărți. Căci ce folos este să știi cele ce trebuie făcute și să nu iei parte la ele? Nici unul. Și mai mare este osânda.
Oricine mărturisește dulceața cuvintelor lui Dumnezeu, dar nu gustă din ea, unul ca acesta o arată amară. Nu este amar cuvântul Celui ce a zis: ”Dacă cineva vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, adică de odihnele lui, să-și ia crucea lui și să-Mi urmeze Mie”. (Matei 17, 24)
Orice virtute la care ajungem este numită cruce, când împlinește porunca Mântuitorului. Cei care, ca mine, nu aleg să citească pentru a pune în fapte cuvintele Sfintei Scripturi, ci [aleg] ca să lungească vorbele și se opresc numai la înțelesurile simple în zadar se înfumurează. De aceea iubitorul de învățătură trebuie să fie și iubitor de osteneală. Căci simpla cunoștință nu aprinde candela. Conștiința este o carte naturală. Cel ce o citește pe ea predându-se făptuirii primește experiența ajutorului dumnezeiesc. Căci una este legată prin fire de cealaltă.
Când eram copii, părinții noștri ne-au încredințat pedagogului, căutând din toate părțile să nu fim vătămați. Dar când am devenit bărbați, Dumnezeu ne predă conștiinței naturale ca să fim păziți de ea. Dar nu trebuie să disprețuim nicidecum acest paznic, fiindcă atunci ne vom face neplăcuți și lui Dumnezeu, și vinovați în fața propriei conștiințe. Pentru aceea și zice cineva: „Cel ce este înțelepțit fără faptă și care vorbește cuvinte se îmbogățește în nedreptate”. Și ostenelile lui, potrivit Scripturii, vor intra în casele străinilor.
Nimic nu este mai sărac decât o minte care filosofează cele ale lui Dumnezeu fără Dumnezeu.
Căci cel care se arată pe sine cunoscător [γνωστικὸν] și nu mai degrabă practic [πρακτικὸν] este bolnav de nesimțire. Sunt unii care vorbesc cele ale Împărăției, dar nu le lucrează. Și sunt alții care lucrează cele ale Împărăției dar nu cu pază, nici întru cunoștință. Dar cei în care s-a împlinit cuvântul Mântuitorului: Împărăția cerurilor înlăuntrul vostru este (Luca 17, 21) sunt puțini, și rari, și greu de găsit. Pentru aceasta Domnul îi fericește pe cei săraci cu duhul. (Matei 5, 3) Dar mi se pare mie că numește sărăcie cu duhul smerenia cea de bunăvoie.
Un exemplu al acestei smerenii este sărăcia lui Dumnezeu pe care ne-a arătat-o Apostolul, zicând: Cel ce bogat fiind, pentru noi a sărăcit, ca noi cu sărăcia Aceluia să ne îmbogățim. (II Corinteni 8, 9) Acestea sunt cuvintele cuviosului bărbat. Căci fiind bărbat practic, îndemna să studiem cărțile nu prin vorbe, ci prin fapte. A le citi pe acestea simplu știu și demonii. Dar atât despre acestea. Noi trebuie să mergem mai departe pe cât ne este cu putință.
(Extras din Viața Sfântului Chiril Fileotul)
Grecia, sec. XI
La vârsta de douăzeci de ani, Chiril s-a făcut părtaş căsniciei cu o femeie chibzuită şi evlavioasă, care i-a devenit ajutătoare şi împreună-lucrătoare plină de râvnă, vitează însoţitoare pe calea virtuţii. Amândoi era într-un gând şi afierosiţi aceleiaşi vieţuiri, îndemnându-se unul pe altul în ţinerea poruncilor lui Dumnezeu.
După ce li s-au născut doi copii, Chiril s-a înţeles cu soţia sa să ducă o viaţă de înfrânare, spre sa se putea dărui mai desăvârşit postului şi rugăciunii. Ei şi-au preschimbat casa în mănăstire, şi în mijlocul lumii acesteia trăiau precum cei din mănăstiri.
Milostenia era cea mai mare bucurie a lui Chiril şi, plin de mulţumire, cerceta bisericile şi locurile sfinte. Se prefăcea nebun, spre a-şi ascunde virtutea. Nici un rău nu era în stare să clintească liniştea minunatului său suflet.
Harul Domnului sălăşluia pururea în el, dăruindu-i multe daruri duhovniceşti, pe care le folosea spre a uşura poverile fraţilor săi. Ţinea în ascuns în el un ocean de dragoste şi bucurie care-l făcea neobosit în împlinirea necontenită a unor mari nevoinţe ascetice. Ispitele i se făceau prilejuri de învinovăţire de sine şi cunoaştere de sine, ceea ce-l ducea la o mai mare cunoştinţă de Dumnezeu şi părtăşie cu Dumnezeu. Unul din semnele nepătimirii sale erau lacrimile ce îi curgeau din ochi, un dar al strădaniilor sale de a-şi omorî patimile.
Ucenicii adunaţi în jurul lui spre a-i asculta înţeleptele cuvinte se foloseau încă mai mult de pilda vieţuirii sale. Lipsit de podoabe ritoriceşti, graiul său era simplu, râvnitor şi plin de har. Chiar când trecuse de nouăzeci de ani, fiind bolnav şi slăbit nu înceta nevoinţele. Vreme de şaizeci de ani şi-a păstrat neclintit vieţuirea şi cugetarea ascetică, făcându-se multora călăuză pe calea mântuirii.
Se pare ca fiul lui Chiril a îmbrăcat haina monahală a tatălui său şi a urmat pilda faptelor sale bune cu aceeaşi râvnă.
