♱ Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea ? ☦ (I 𝕮𝖔𝖗𝖎𝖓𝖙𝖊𝖓𝖎 6; 2)

♱ Au nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea ? ☦ (I 𝕮𝖔𝖗𝖎𝖓𝖙𝖊𝖓𝖎 6; 2)
† Prin sfinţii care sunt pe pământul Lui minunată a făcut Domnul toată voia întru ei. † (𝕻𝖘𝖆𝖑𝖒𝖎 15; 3)

Cuvânt al Sfântului Ioan Scărarul † pentru Înstrăinare


Streinătatea (înstrăinarea) iaste părăsire neîntoarsă înapoi a tuturor celor din patrie care lucrează nouă cele protivnice scopului blagocestiei. Ádecă de rudenii, deaveri, de bani, de bucate, de patimi, de mândrii, de locuri, de slavă şi de celealalte. Streinătatea iaste nărav neîndrăzneţ, înţelepciune necunoscută, priceapere nearătată, viaţă ascunsă, scópos nevăzut, gând neivit, poftă de prostime (simplitate), poftă de strâmtorare, pricină de dor dumnezeesc, mulţime de dragoste, lepădare de slava deşartă, adânc de tăceare.


Să obicinuiaşte oarecum şi gândul acesta, întru începuturi, necontenit şi cu întindere a supăra pre îndrăgitorii Domnului, ca cu un foc dumnezeesc; ádecă depărtarea de ai săi, prin scópos de prostime şi de necăjire îndemnând pre îndrăgitorii unui lucru bun ca acestuia. Însă pre cât iaste de mare şi vreadnic de laudă, dupre atâta de multă şi pre socoteala cea dreaptă o are. Că nu toată streinătatea cea desăvârşit făcută iaste bună. Când cela ce să înstreinează va înceape a-şi descoperi neamul cel bun, şi a-l da la iveală, şi cinste a căuta, şi a să mândri, o streinătate ca aceasta nu iaste bună.

Deacă tot prorocul iaste necinstit în patria sa, dupre cum au zis Domnul (Mt. 13: 57), apoi să luom seama ca nu cumva să ni să facă noaă streinătatea pricină de slavă deşartă. Că streinătatea iaste despărţirea de toate, ca pre gând să-l facă nedespărţit dela Dumnezeu. Prin despărţirea de toate, pre patimile ceale înlăuntru sălăşluite le goneaşte, şi atuncea să face nedespărţit de Dumnezeu. Iară patimile fiind defaţă, nu iaste mult folosul cel din streinătate.

Streinătatea iaste îndrăgitoare şi lucrătoare a plânsului celui nesăţios. Strein iaste cela ce fuge de toată împrietenirea rudeniilor sale şi de a celor streini. Ale sale, ádecă pre voile sale le zice, şi pre rudeniile ceale dupre trup, iară streine pre ceale dinafară, ádecă bani şi averi: de care cineva înstreinându-să şi fugind, cu întemeiare şi pre calea cea gândită carea cătră mântuire duce călătoreaşte.

Sârguindu-te cătră singurătăţire, sau cătră streinătate, nu aştepta pre sufletele ceale iubitoare de lume: căci furul iaste neînţeles. Mulţi ispitindu-se să mântuiască pre cei trândavi şi lenevoşi, împreună au perit, focul, cu întârziiarea vremii, stingându-li-să. După ce ai priimit văpaia, aleargă, că nu ştii când să va stinge, şi întru întunecare te va părăsi pre tine.

De a mântui ádecă pre alţii nu dela toţi ni să ceare. Că zice dumnezeescul Apostol: Deci dar fieştecarele din noi, fraţilor, pentru sineşi va da cuvânt lui Dumnezeu (Rom. 14: 12). Şi iarăşi: Cela ce înveţi, zice, pre altul, pre sineţi nu te înveţi ? (Rom. 2: 21). Că cum ar fi zis: Pentru alţii ádecă nu ştiu, iară pentru înşine negreşit toţi.

Înstreinându-te, păzeaşte-te de dracul cel încungiurătoriu, şi de dulceţi iubitoriu, că streinătatea îi dă lui pricină. Bună iaste neîmpătimirea, dar streinătatea iaste maică aceştiia. Cela ce s’au înstreinat pentru Domnul nu mai are prieteníi, ca să nu să arate că pentru patimi să rătăceaşte. 

Cela ce de lume te înstreinezi, să nu te mai atingi de lume, că au fire patimile iubitoare de întoarcere să fie. Eva s’au izgonit fără de voe din Raiu, şi monahul de voe din patriia sa. Că aceaia ádecă iarăşi vrea să poftească pomul neascultării; iară acela primejdie dela rudeniile ceale dupre trup negreşit ar fi pătimit.

Fugi ca de un biciu de locurile greşalelor. Că rodul nefiind de faţă, nu-l poftim adeaseori.
Încă nici chipul acesta şi vicleşugul furilor să nu să tăinuiască de tine: că ne sfătuesc pre noi de mireni să nu ne despărţim, zicându-ne cum că multă plată vom lua noi deaca, văzând femeae, ne vom stăpâni pre înşine; cărora nu să cade a ne pleca, ci mai vârtos împrotivă a face.

Când dela rudeniile noastre la o vreame sau vremi ne-am fi depărtat, şi puţină oarecarea evlavie, sau umilinţă, sau înfrânare noaă înşine ne vom căştiga, atuncea deaciia gândurile deşărtăciunii stându-ne de faţă noaă, ne îndeamnă să ne ducem iarăşi la patria noastră, spre zidirea, zice, celor mulţi, şi chipul, şi folosul celor ce privesc faptele noastre ceale fără de leage. Iară deaca sântem împărtăşiţi şi de vreun cuvânt, şi de vreo supţire cunoştinţă, atuncea deaciia ca nişte mântuitori de suflete şi dáscali pre noi ne sfătuesc să fim întru însăşi lumea, ca pre ceale în liman adunate bine, în noian să le răsipim rău.

Nu muierii, ci însuşi lui Lot să ne sârguim a-i urma. Iubirea de ai săi pre muieria lui Lot stâlp o au făcut. Iubirea a celor streine pre Isav de întâele naşteri l-au lipsit. Iubirea voilor, pre oasele norodului în pustie le-au aşternut. Iubirea de avuţii, pre Iezavel o au ucis. Iubirea banilor, pre Iuda vânzătoriu l-au lucrat. Iar cela ce s’au înstreinat de unele ca acestea, au aflat cu adevărat pre cortul cel iubitoriu de streini, şi viiaţa lui Avraam celui ce s’au înstreinat. Că sufletul care s’au întors de unde au eşit (8), ca sarea să va împuţi, şi nemişcat deaciia rămâne.

Fugi de Eghípet fără de întoarcere înapoi. Că inimile ceale ce s’au întors înapoi acolò, pământul nepătimirii, ádecă Ierusalimul, nu l-au văzut. Iaste cu putinţă întru începuturi, după ce am părăsit pre ale noastre pentru prunciia, şi desăvârşit ne-am curăţit, cătră dânsele pentru folosul iarăşi a ne întoarce – poate că cu scópos, după ce ne-am mântuit, să mântuim pre alţii oarecarii. Măcar că Moisì acela, văzătoriul de Dumnezeu, cătră mântuirea neamului celui de o seminţie trimis fiind dela Dumnezeu, multe primejdii în Eghípet, ádecă în lume întunecări au avut.

Bine iaste a mâhni pre părinţi, şi nu pre Domnul. Că acela ádecă şi ne-au zidit, şi ne-au mântuit: iară aceia de multe ori pre aceia pre carii i-au iubit, i-au pierdut, şi muncii i-au dat.

Strein acela iaste, carele şade, întru cunoştinţă, ca un de altă limbă între cei de altă limbă. Nu urând noi pre rudeniile noastre, sau locurile, ne depărtăm de dânşii –să nu fie! – ci de vătămarea ceaia ce dela dânşii ni să pricinuiaşte noaă fugind.

Precum întru toate, şi întru bunătăţile acestea ni să face noaă Hristos Dáscal, că să veade cum că şi el pre părinţii cei dupre trup de multe ori lăsându-i, şi dela oarecarii auzind: Muma ta şi fraţii tăi te caută pre tine – îndată bunul nostru Domn şi Dáscalul urâciune nepătimaşă tăinuit au arătat, zicând:
Maica mea şi fraţii miei aceia sânt, carii fac voia Tatălui mieu celui din Ceriuri (Mt. 12: 48).

Fie părinte al tău cela ce poate şi voiaşte la sarcina păcatelor tale împreună a să osteni, iară maică, umilinţa carea poate să te speale pre tine de întinăciune.

Iară frate, cela ce împreună cu tine să osteneaşte şi împreună cu tine să întreace cătră alergarea cea de sus. Agoniseaşte-ţi soţie nedezlipită pre pomenirea morţii. Iară fii ai tăi iubiţi fie-ţi suspinurile inimii. Căştigă-ţi rob pre trup, iară priiateni ai pre Sfintele Puteri, care în vremea eşirii tale pot să te folosească pre tine, deaca priiateni ai tăi să vor face.  
Acesta-i neamul celor ce caută pre Domnul
(Ps. 23: 6)
Dorul lui Dumnezeu au stins pre dorul părinţilor. Iară cela ce zice că pre amândoaă le are, s’au rătăcit pre sineşi, auzind pre cela ce zice: Nimenea poate la doi domni să slujască, şi celealalte (Mt. 6: 24). N’am venit, au zis Domnul, să arunc pace pre pământ, ádecă a părinţilor cătră fii, şi cătră fraţi, carii binevoesc să-mi slujască mie, ci luptă şi sabie (Mt.10: 34), ca să despărţesc pre iubitorii de Dumnezeu, de iubitorii de lume, pre cei materialnici din cei nematerialnici, pre iubitorii de slavă, de cei smeriţi cugetători. Că să veseleaşte Domnul de neunirea şi de despărţirea ceaia ce pentru dragostea cea cătră dânsul să face.


Vezi, vezi, ca nu cumva toate umplute de ape să se arate ţie, pentru împătimirea cea cătră rudeniile tale ceale iubite, şi împreună cu potopul pricirii să te duci. Să nu-ţi fie milă de lacrămile părinţilor şi ale priiatenilor: iară de nu, vei lăcrăma veacinic. Când te vor încungiura pre tine ca nişte albine, iară mai vârtos ca nişte vespi, făcând plângere pentru tine rudeniile tale, atuncea numaidecât cătră moarte şi cătră faptele tale pre ochiul sufletului tău fără de întoarcere înnapoi întinde-l. Ca să poţi pre osteneală cu osteneală a o lepăda dela tine. 

Că să făgăduesc noaă cu vicleşug cei ai noştri, şi nu ai noştri, că pre toate ceale iubite le vor lucra; iară scóposul lor iaste să facă împiedecare drumului nostru celui preabun, apoi aşa deaciia cătră scóposul lor pre noi să ne tragă. Depărtarea de locurile noastre fie-ne în părţile ceale mai lipsite de mângâiare, şi mai fără de slavă deşartă, şi mai smerite. Iară deaca nu, cu patimă zburăm.

Ascunde-ţi neamul tău cel bun, şi slava ta cea bună nu o arăta, ca nu cumva să te afli altul ádecă cu trupul, şi altul cu lucrurile să fii. Nimenea s’au dat pre sineşi atâta la streinătate, ca marele acela carele au auzit: Eşi din pământul tău, şi din rudeniia ta, şi din casa tătâne-tău (Fac. 12:1) – cu toate că la pământ de altă limbă şi vărvăresc era chiemat.

Uneori pre oarecarele, după ce s’au înstreinat ca marele acesta, Domnul mai mult l-au slăvit. Însă deşi iaste slavă de Dumnezeu dată, bine iaste prin pavăza smereniei a ne întoarce despre dânsa. Când dracii, ca pentru o mare ispravă, pentru streinătate ne laudă pre noi, sau şi oamenii, atuncea noi gândire de cela ce pentru noi din Ceriu pre pământ s’au înstreinat să luom întru înşine, şi ne vom afla pre înşine cum că în veacul veacului nu putem să împlinim aseamenea.

Cumplită iaste împătimirea cea cătră oarecarii dintru ai noştri, sau şi din cei streini, carea poate câte puţin cătră lume să ne tragă pre noi, şi focul umilinţii noastre desăvârşit să-l răcească. Precum cu neputinţă iaste cu un ochiu ádecă la Ceriu, iară cu unul la pământ a căuta, aşa de cu neputinţă iaste ca cela ce desăvârşit de toţi cei ai săi, şi nu ai săi, cu gândul şi cu trupul nu s’au înstreinat, a nu să primejdui cusufletul.

Cu osteneală şi cu trudă multă să îndreptează întru noi obiceaiu bun şi cu bună aşezare. Şi cel cu osteneală şi cu vreame multă isprăvit, cu putinţă iaste ca întru o cirtă de vreame să se piardă. Că strică pre obiceaiurile ceale bune vorbirile ceale reale şi lumeşti, şi neîmpodobite.

Cela ce cu cei din lume după lepădarea de lume împreună petreace, sau aproape de dânşii iaste, negreşit ori în laţurile lor va cădea, ori pre inima sa întru cugetarea cea pentru aceştea îşi va întina, ori neîntinându-şi, dar pre cei întinaţi osândindu-i, şi el împreună cu dânşii să va întina. 



Postări populare de pe acest blog

Rugăciune către Maica Domnului, pe un manuscris din secolul al III-lea

Sfântul Dionisie Areopagitul 十 Portret al MAICII DOMNULUI

Pogorământul pentru femei din colonia mitropolitană Frăsinei