(1898-1959) G heron Iosif Isihastul, cunoscut şi ca Iosif al Peşterii , a fost monah şi stareţ în Muntele Athos. A fost mult-lăudatul părinte duhovnicesc al stareţilor Efrem Filotheitul, Iosif Vatopedinul, Haralambie Dionisiatul şi al altora, ce au contribuit la revitalizarea a şase din cele douăzeci de mănăstiri ale Sfântului Munte. F rancisc s-a născut în Paros, din părinţii Gheorghios şi Maria, în 1898. Adolescent fiind, a mers să muncească în Pireu. La douăzeci şi trei de ani, a început să citească vieţile Sfinţilor, un moment de cotitură duhovnicească pentru el. Aceste vieţi, îndeosebi cele ale nevoitorilor aspri, precum şi un vis al său, i-au stârnit dorinţa de a intra în monahism. A răspuns la această dorinţă postind şi rugându-se într-un ţinut de ţară pustiu din apropiere, şi plecând apoi la Muntele Athos. V iitorul gheronda tânjea după rugăciunea neîncetată, însă avea mari necazuri - din pricină că nu putea găsi un părinte duhovnicesc şi fiindcă mulţi monahi era

A u fost odată doi călugări Care smerit se nevoiau Şi împreună ani de zile, Domnului bine îi slujeau. C oliba lor cea din pustie era retrasă liniştit. De lume nu vroiau să ştie; În taină se rugau smerit. De-a lungul multor ani de zile Le-a dăruit lor Dumnezeu Dulceaţa sfântă a rugăciunii Ca să-L slăvească ei mereu. Erau bătrâni, bărbile albe Le ajungeau până la brâu; În sărăcia lor cea mare Mâncau aproape numai grâu. Când unul avea vreo problemă Sau era nedumerit Întreba pe cel’lalt pustnic Cu credinţă şi smerit: “Părinte, cum e mai bine? Uite mă gândesc aşa Oare să fac pentru mine Ce m-am hotărât sau ba ?

(1934-1982) Î ntreaga învăţătură despre A Doua Venire a lui Hristos şi semnele ce o vor preceda sunt arătate în mai multe locuri din Evanghelii, cu deosebire în capitolul 24 al Evangheliei după Matei. Înainte de toate, El spune: Vedeţi să nu vă amăgească cineva. Căci mulţi vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos, şi pe mulţi îi vor amăgi (vv. 4, 5). Adică vor veni mulţi hristoşi amăgitori.  A cest fenomen a fost remarcat şi în istoria Bisericii: cazul celor ce s-au ridicat împotriva lui Hristos, care au pretins a fi Dumnezeu sau Hristos. Apoi, în versetul următor, El spune: Şi veţi auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luaţi seama să nu vă speriaţi, căci trebuie să fie toate, dar încă nu este sfârşitul (v. 6). Ştim bine că au fost războaie şi zvonuri de războaie încă de la începutul erei creştine, dar despre timpul nostru ce să mai zicem? Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie şi va fi foamete şi ciumă şi cutremure pe alocuri (v. 7). Din nou

(1894 - 1979) „ T rebuie să ascultăm pe Dumnezeu mai mult decât pe oameni.” (Fapte 5, 29) A ceastă maximă este sufletul şi inima însăşi a Bisericii Ortodoxe. Iată Evanghelia ei, Evanghelia a toate. Iată prin ce trăieşte ea, şi pentru ce trăieşte. Iată din ce se zideşte nemurirea şi veşnicia ei. Anume aici se află atotvaloarea ei netrecătoare. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor” - acesta este principiul principiilor, sfinţenia sfinţeniilor, măsura tuturor măsurilor. A ceastă Atot-Evanghelie cuprinde esenţa tuturor sfintelor canoane ale Bisericii Ortodoxe. Aici, cu nici un preţ, Biserica nu poate face nici un fel de concesii nici unor regimuri politice, nu pot fi admise nici un fel de compromisuri - nici cu oamenii, nici cu demonii, nici cu prigonitorii Bisericii şi cu demolatorii Bisericii. „A se supune lui Dumnezeu mai mult decât oamenilor”   A cesta este statutul Bisericii Ortodoxe, statutul ei veşnic şi neschimbător - statutul atotcuprinzător,

Dacă vreun episcop, presbiter sau diacon ar dobândi această vrednicie prin bani, să se caterisească şi acela ce l-a hirotonit şi să se taie cu totul din comuniune (Biserică), ca Simon Magul de către mine Petru.   (Canonul 29 Apostolic) În dar ați luat, în dar (nu cu taxă) să dați !   (Matei 10, 8) O biceiul plătirii pomelnicelor și al clasificării pe perioade de timp în funcție de taxa pusă a pătruns demult în Casa Domnului și în meseria acelor clerici care confundă vocația preoțească cu un târg unde contra cost vând darurile primite la hirotonie, pe bani sau alte bunuri pe care le impun enoriașilor sub forma unor cotizații sau într-ajutorări, nu tocmai benevole. A ceastă practică nu este altceva decât o simonie legalizată în instituția bisericii care nu mai surprinde pe nimeni deoarece până și cele 7 Sfinte Taine au ajuns astăzi negoț între preot și credincios, iar mai marii din sinod nu iau nicio măsură în acest sens. S ă se fi strecurat dracul ereziei indulgen

M ai adăugăm încă şi aceasta, că, precum nu se cade a se împodobi femeile şi mai cu seamă când se duc la Biserică, tot aşa nu se cuvine să umble cu faţa descoperită, ci trebuie să-şi acopere nu numai capul, ci şi faţa lor când ies afară din casă şi mai ales când se duc la biserica lui Dumnezeu. Căci, precum este lucru cinstit şi sfânt a se ruga cu capul acoperit — după porunca şi hotărârea Apostolului, — fiindcă cu acoperământul capului, pricinuiesc slavă bărbaţilor lor şi cinste şi onoare îngerilor care le păzesc. Iar femeia zice, slavă bărbatului este. Şi iarăşi: „ pentru aceea datoare este femeia să aibă învelitoare pe cap, pentru îngeri” (I. Cor. 11, 7-10) . Precum, zic, este cinstit şi sfânt lucru a-şi avea femeile capul lor acoperit când se roagă, tot aşa este cinstit şi sfânt să aibă şi faţa acoperită; pentru că din acest acoperământ al feţei lor, şase bunătăţi se pricinuiesc: 1) pricinuiesc cinste lor înşile, sfială şi smerită cugetare; 2) pricinuiesc bărbaţilor l

P ărintele Iulian este un călugăr. Adică un adevărat bătrân frumos. Eu îl iubesc tare mult pe avva Iulian pentru că trăieşte ceea ce învaţă pe alţii. Ai văzut pe aproapele, L’ai văzut pe Dumnezeu, asta îmi vine în gând atunci când îl întâlnesc. Dacă aş fi putut să’mi aleg un bunic drag, de poveste, exact aşa l’aş fi visat. Când se luminează faţa lui parcă se înseninează tot Prodromul. Aştept mereu să’l zăresc venind încet în noapte, luminând cu barba sa albă ca laptele întunericul tainic al liturghiilor prodromite. Mi’e drag să’l văd mereu în strana dreaptă a pronaosului sau cu crucea în mână, când ne primeşte în chilie la mărturisire… – Părinte, toată lumea vorbeşte că aţi numit Sinodul, sinod tâlhăresc… – Ei, ce am spus, am spus. Fiecare are o părere a lui. Şi eu o am pe a mea. Şi tu o ai pe a ta. Şi mulţi dintre ierarhii români aveau părerile lor cum că mitropolitul trebuia caterisit, sau măcar să i se asigure o retragere onorabilă. Dar nu ştiu ce s’a întâmplat dintr’o

(1815-1894) „ L a prima vedere, noi avem cu romano-catolicii multe asemănări… La o cercetare amănunţită este evident oricui cît de departe sunt de adevăr. Propagandişti vicleni încearcă să ne smintească cu imaginea de ansamblu, ascunzîndu-ne deosebirile. Deosebiri care ne sar în ochi, ei le atenuează prin strîmbă tîlcuire. De pildă, la Gagarin…”La voi – spune el – nu este lămurit soborniceşte cum trebuie să credem în originea Sfîntului Duh; de aceea, pentru voi credinţa despre purcederea Sfîntului Duh şi de la Fiul este o părere personală, pe care dacă cineva o acceptă, în nici un chip nu va fi supus judecăţii Bisericii sale”. Observaţi sofismul? Dar, oare, credinţa neîncetată a Bisericii că El nu purcede de la Fiul, nu reprezintă tocmai glasul Bisericii? Şi dacă dogma lor nu a fost acceptată, oare nu înseamnă că întreaga Biserică spune că nu trebuie să se creadă în ea? Iar Sinodul din vremea patriarhului Fotie şi a papei Ioan al VIII-lea nu a anatemizat, oare, pe cei ce accepta

I ubiţi fraţi! Cuvîntul nostru din Duminica Ortodoxiei trebuie să înceapă, în chip firesc, cu întrebarea: Ce este Ortodoxia? O rtodoxia este adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu şi cinstire a lui Dumnezeu; Ortodoxia este închinarea la Dumnezeu în Duh şi Adevăr; Ortodoxia este proslăvirea lui Dumnezeu prin adevărata Lui cunoaştere şi închinare la El; Ortodoxia este proslăvirea de către Dumnezeu, prin dăruirea harului Atotsfântului Duh, a omului care slujeşte Lui cu adevărat. Duhul este slava creştinilor (Ioan 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie. N u este Ortodoxie în învăţăturile şi filosofările omeneşti: în ele domneşte ştiinţa cu nume mincinos, care e roadă a căderii. Ortodoxia este învăţătura Sfîntului Duh, dată de Dumnezeu oamenilor spre mîntuire. Unde nu este Ortodoxie, acolo nu este mîntuire. “Cine voieşte să se mîntuiască, mai înainte de toate se cade lui să ţină credinţa sobornicească, pe care dacă nu o va păzi omul întreagă şi fără de prihană, fără n

U nii mai zeloți ar zice că termenul „creștin ortodox” pare a fi un pleonasm, dar în traducere corectă, cele două cuvinte se tâlcuiesc: „ drept slăvitor al Lui Hristos ”. E unul și același înțeles, ori că ai zice ambele cuvinte ori numai unul, dar nu e eroare de exprimare. A lții, mai uniformizați de ansamblul unitar al vieții religioase care a luat avânt haotic în ultimul secol al omenirii, identifică creștinismul cu totalitatea credincioșilor care cred în Hristos. F iul Lui Dumnezeu, Mântuitorul, ne spune însă în Sfânta Evanghelie că nu toți oamenii sunt sau vor crede în El întru Adevăr: Se vor scula hristoşi mincinoşi şi prooroci mincinoşi şi vor face semne şi minuni, ca să ducă în rătăcire, de se poate, și pe cei aleşi. (Marcu 13, 22)   D educem așadar din versetul biblic că nu toți cei ce-și zic creștini sunt dedicați în Duh și în Adevăr Domnului Iisus Hristos, ci sunt și mincinoși. Cine este mincinosul ? La această întrebare ne răspunde Sfântul Apostol Ioan î

LA VECERNIA MICĂ La „Doamne strigat-am”, următoarele stihiri prosomii pe 4  Facerea lui Nicolae glas 1 „Ale cereştilor cete” A cum strălucirea dreptei credinţe s-a desfăcut tuturor, risipind ca pe un nor rătăcirea necredinţei şi luminând inimile drept-credincioşilor. Veniţi toţi ortodocşii să cădem şi să ne închinăm cu cuget cucernic cinstitelor icoane ale lui Hristos. Cu icoane cu întipărire sfântă se înfrumuseţează acum împodobindu-se ca o mireasă Biserica lui Hristos şi-i cheamă pe toţi duhovniceşte: să ne adunăm să prăznuim în înţelegere şi credinţă, mărind cu bucurie pe Domnul! Toată lumea să se veselească, că iată Domnul a surpat din înălţime tăria necredinţei cu negrăită prevedere, iar noi, smeriţii, să ne înălţăm astăzi călăuziţi de evlavioasa împărăteasă spre credinţa ortodoxiei. Cinstirea icoanei urcă la prototipul ei, spune Sfântul Vasile, de aceea cinstim prin relaţie icoanele Mântuitorului Hristos şi ale tuturor sfinţilor, pentru ca, ţinându-le

D atori suntem lui Dumnezeu ca o dată pe an să-I aducem mulţumire în acea zi când am redobândit Biserica lui Dumnezeu, s-au dovedit dogmele adevăratei credinţe şi s-au aruncat hulele răutăţii. U rmând ziselor prooroceşti, învăţăturilor apostolice, şi întemeindu-ne pe cele din Evanghelii, ne adunăm în această zi de prăznuire. Căci Isaia spune că ostroavele vor fi supuse lui Dumnezeu – înţelegând prin ostroave Bisericile neamurilor, prin Biserici nu măreţele lăcaşuri bisericeşti, ci plinătatea celor ce cu credinţă şi evlavie se roagă în ele ci laude şi cântări. Apostolul îndeamnă la acelaşi lucru – când ne porunceşte să umblăm şi noi întru înnoirea vieţii, şi spunând că dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă – să ne înnoim. A poi sunt cuvintele Domnului, care trebuiesc luate profetic: Şi era atunci la Ierusalim, a spus El sărbătoarea înnoirii templului şi era iarnă. Prin iarnă se înţelege fie cea duhovnicească (iarna), potrivit căreia neamul jidovesc ridică vârtejuri

L a un Preasfinţit Episcop au venit din eparhie Plângeri contra unui preot cu năravul la beţie. Şi precum aceste plângeri stăruiau necontenit, S-a găsit de cuviinţă să-l oprească de slujit. S -a alcătuit scrisoare spre a lui canonisire, Ca prin asta parohia şi cei mari să aibă ştire. Dar când dă să iscălească Preasfinţitul la sfârşit, S-a făcut un vuiet mare, mii de glasuri s-au pornit: „ N u! Nu! Nu! Să nu faci asta!” auzit-a din văzduh, Și scăpând din mână pana tulburatu-s-a la duh. Cugetând puţin bătrânul s-a gândit că-i o părere, Căci îi ţiuie urechea uneori de priveghere.

A zis avva Pamvo: cu darul lui Dumnezeu, de când m-am lepădat de lume, nu m-am căit de vreun cuvânt pe care l-am spus. L -a întrebat avva Iosif pe avva Pimen: – Cum trebuie să se postească? – Eu sunt de părere ca cel care mâncă zilnic să mănânce câte puţin, ca să nu se sature. – Când erai mai tânăr, nu posteai mâncând din două în două zile? – Ba chiar şi câte trei, şi patru, şi o săptămână. Şi pe acestea toate le-au încercat părinţii, ca unii puternici, şi au găsit că e bine să se mănânce zilnic, dar puţin. Iar nouă ne-au dat calea împărătească, fiindcă e uşoară. L -au întrebat câţiva părinţi pe avva Macarie egipteanul: cum de este trupul tău slab, fie mânci, fie posteşti? Iar bătrânul le spuse: vreascul cu care întorci spuza e mistuit de foc; la fel dacă îşi curăţeşte omul cugetul în frica lui Dumnezeu, frica de Dumnezeu îi mistuie oasele. I -a zis ucenicul avvei Sisoe: – Părinte, ai îmbătrânit, să mergem de acum aproape de lumea locuită. – Să mergem acol

Au schimbat natura cea liniştită C ele mai multe mijloace pe care le folosesc astăzi oamenii spre folosul lor fac zgomot. Ah, au zăpăcit natura cea liniştită cu zgomotele! Au schimbat-o şi au distrus-o cu toate mijloacele lor moderne. Ce linişte era mai demult! Cum schimbă şi se schimbă omul fără să înţeleagă! A stăzi toţi s-au învăţat să trăiască în zgomot. Vezi, mulţi copii vor muzică rock în timp ce citesc. Adică pe ei îi odihneşte mai mult să citească cu muzică decât în linişte. Se odihnesc în nelinişte, fiindcă există nelinişte înlăuntrul lor. Peste tot este zgomot. Auzi mereu: „Vuuu... vuuu". „Vuuu... vuuu..." ca să taie lemne, „vuuu... vuuu..." ca să stropească cu pulverizatorul, „vuuu... vuuu..." ca să şlefuiască. Apoi vor inventa alte sisteme de pulverizare, din avion, care vor face mai mult zgomot, şi vor spune: „Acestea sunt mai bune, fiindcă stropesc de sus şi nu rămâne nici un boboc nestropit" şi vor vrea să cumpere de acele şi se vor

C ât de veselitoare sunt valurile mării noastre celei duhovniceşti, mult mai, veselitoare decât cele ale mării pământeşti. Că pe acelea le ridică neorânduiala vânturilor, iar pe acestea le stăpâneşte virtutea ascultară! Şi acelea înălţându-se aduce multă înfiorare cârmaciului, iar acestea arătându-se, dă multă îndrăzneală celui ce grăieşte. Acelea înviforează marea, iar acestea sunt semne ale sufletului ce se veseleşte. Acelea bătând în stâncă slobozesc vuiete nearticulate, iar acestea lovindu-se de cuvântul învăţăturii scot glasuri dulci. Şi adierile zefirului închipuiesc pe uscat valurile mării, când prin ţarini apleacă şi ridică vârfurile spicelor. C u toate acestea, valurile duhovniceşti sunt mult mai veselitoare decât frumuseţea ţarinilor. Că nu adierile zefirului, ci darul Duhului a ridicat sufletele voastre şi le-a înfierbântat cu focul acela despre care zice Hristos. „ Foc am venit să arunc pe pământ şi cât aş vrea să fie aprins ” (Le. 12, 49). Pe acesta îl văd aruncat

    I ubite frate muritor, De vei vedea un călător Cu hainele cernite, singurel. Desculț, flămând Şi însetat Te rog să ai milă de el Că poate-i un călugăr ! D e întâlneşti la vreo răscruce Un om străin, ce-ar vrea s-apuce… Departe, undeva în lume… De-l vezi mereu Oftând din greu Să nu-l întrebi atunci de nume, Că poate-i un călugăr ! D e vei vedea trecând prin sat Un om cu capul aplecat C-o traistă goală în mâna lui Te rog acum Să-i ieşi în drum Şi un cuvânt mai bun să-i spui Că poate-i un călugăr ! S au când e frig şi plouă afară, De vei vedea că așteaptă-n gară Un călător înfrigurat Nu-l judeca Cu gura ta De ce e trist şi-ngândurat Că poate-i un călugăr !

Până la venirea Maicii Domnului aici, Sfântul Munte se afla în întunericul închinării la idoli. Se aflau multe capiști idolești, iar pe vârful Athonului se afla idolul Apolon, fiind făcut din aur și având o înălțime uriașă. Se spune că atunci când era luminat de soare, se vedea tocmai de la Constantinopol. La acest idol, veneau mulți și i se închinau, iar diavolii care locuiau în el răspundeau la întrebările lor, dar mai întâi trebuia să li se aducă jertfe, chiar pe unii din copiii lor. Și acum se păstrează altare idolești, având pietre cu canal de scurgere a sângelui, pe care se junghiau copiii mici. Despre încreștinarea Sfântului Munte se păstrează din tradiție următoarele date: După înălțarea Domnului nostru Iisus Hristos la cer, Sfinții Apostoli, împreună cu Maica Domnului, au aruncat sorți să vadă ce parte a pământului li se va încredința pentru propovăduirea Evangheliei. Sorții Maicii Domnului au căzut să meargă pe pământul Ivirului, care acum se numește Gruzia. Preasf

B iserica este aşezământul sfânt, întemeiat de Cuvântul cel întrupat al lui Dumnezeu, spre sfinţirea şi mântuirea oamenilor. Cuvântul Biserică în dumnezeiasca Scriptură are mai multe înţelesuri şi mai multe numiri. Iar Sfânta Scriptură se foloseşte când de un înţeles, când de altul, când de o numire, când de alta. P rin cuvântul biserică, în Sfânta Scriptură se înţelege biserica (materială) ca lăcaş de închinare. P rin biserică-lăcaş de închinare se înţelege locul sfânt menit cultului divin public, precum era templul din Vechiul Testament. Numele de «biserică» în acest înţeles îl întâlnim în multe locuri ale Sfintei Scripturi. Mântuitorul, încă de copil, a cinstit acest loc sfânt, adică biserica ca lăcaş de închinare, căci de la vârsta de 12 ani a venit cu părinţii Lui să se închine în templu (Luca 2, 46–48). Această biserică-lăcaş de închinare Mântuitorul a numit-o « Casă a Mea » (Matei 21, 13) şi în fiecare zi învăţa poporul într-însa (Ioan 18, 20). Numele de biserică în

”Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.”   (Psalmi 2, 11 ) D eși etimologia cuvântului ar trebui să anuleze din start modul de expunere sentimentalist al conotației muzicale laice care astăzi a pătruns în biserica ortodoxă, totuși ”preanevinovata” cântare este dorită și apreciată de credinciosul de rând mai mult decât muzica bizantină, ca să nu mai vorbim de cuvântul simplu al rugăciunii care zidește în Duh și întărește sufletul întru credință. S unt bine cunoscute momentele de euforie ale creștinilor necatehizați destul, atunci când Sfânta Liturghie e pe sfârșite, iar somnul și plictiseala dispar ca prin minune pentru că sosește vremea mângâierii propriului egoism, expunerea propriei trăiri sufletești în public și un pas lăuntric făcut îndărăt față de lucrarea cea tainică și corectă a mântuirii. Slujba se preschimbă într-un spectacol în care muzica lumească se contopește cu oarecare cuvinte sfinte și sufletul alunecă în sensibilitate nocivă, slăbind

Şi mi-a zis Domnul: "Fiul omului, vezi ce fac ei ? Vezi tu ce urâciuni mari face casa lui Israel aici, ca să Mă îndepărtez de locaşul Meu cel sfânt ? Urâciuni şi mai mari vei vedea !"    (Iezechiel 8; 6) Am vrea să abordăm o temă des întâlnită printre cei mai ”ortodocşi” şi ”anti-ecumenişti” credincioşi ai Patriarhiei Române care nu sunt de acord cu rugăciunile în comun dintre ortodocşi şi eretici, nici cu recunoaşterea ”tainelor” lor, nici cu multe alte demersuri ecumeniste, dar care se am ă gesc spunând c ă nu este  momentul ruperii comuniunii. Pe ce î ş i întemeiaz ă ei aceast ă atitudine?  Ei spun : ”Consider ă m toate aceste întruniri inter-religioase ş i apropieri liturgice ca o mergere pe marginea  unei pr ă p ă stii. C ă derea în apostazie va veni atunci când sinodul Patriarhiei va recunoa ş te papismul drept  Biseric ă , egal ă în drepturi ş i împ ă rt ăş ind acelea ş i taine ş i dogme ş i când va semna Tratatul de Unire cu  Apusul. Atunci adev ă r

Θεοτόκος του Βλαντιμίρ I coana Maicii Domnului din Vladimir a fost pictată de Sfântul Evanghelist Luca din blatul de la masa la care Mântuitorul a mâncat împreună cu Pururea Fecioara Maria și dreptul Iosif. Maica Domnului văzând Icoana a exclamat:  Iată de acum mă vor ferici toate neamurile. Harul Fiului meu și al meu va fi cu această Icoană . Î n anul 1131, Patriarhul Constantinopolului, Luca Hrisoverga, a dăruit această Icoană Marelui Cneaz Gheorghe Vladimirovici al Kievului, numit și Yuri Dolgoruki (15 aprilie) care a așezat-o inițial în Mănăstirea Devici din Vîșgorod (Ucraina), vechiul oraș al Sfintei Olga, împărăteasa Rusiei și cea întocmai cu Apostolii. F iul lui Gheorghe Dolgoruki, Sfântul Andrei Bogoliubsky a adus Icoana în orașul Vladimir în 1155 și a așezat-o în Catedrala Adormirii Maicii Domnului pe care o ctitorise. Din acest moment Icoana a primit numele de „Icoana din Vladimir”. În 1395, în timpul invaziei lui Tamerlan, Icoana a fost luată din Vladimir și

Î n Elada cea vestită, mai spre muntele Athon A fost pe acolo odată un  tâlhar cuceritor. El prăda acele locuri, jafuri multe mai făcea, Însă ura lui cea mare către turci el o avea. Că erau acele vremuri când turcii îi stăpâneau Pe creştinii din Elada, pământul lor asupreau. La început o prădăciune a fost lucru neînsemnat Că în ţara lui iubită doar pe bogaţi i-a furat. Dar când au venit duşmanii în pământul lor cel drag S-a înrăit tâlharul ăsta și s-a pregătit de-atac. Faima lui ajunse mare căci prindea şi omora Turci, bandiţi la drumu' mare... frică deloc nu-i era. L a Salonic în cetate, mai trăgea la un metoc Câteodată să discute cu monahul Hrisostom. Avea evlavie la dânsul că era blând şi smerit Simţea binecuvântare când vorbea el liniştit. Părintele îl primea cu drag, cu vorbă bună îi spunea Câte-o povestire sfântă, de Dumnezeu, de viaţa sa. Giorgakis povestea şi el isprăvile ce le făcea La care călugărul nostru umilit îi răspundea:

Συμεὼν ὁ Νέος Θεολόγος  (949–1022) " F aţă de Dumnezeu trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa curată, ca toate câte le ştii că nu slujesc Lui, să nu le faci; faţă de părintele tău, ca să faci tot ce îţi spune potrivit scopului pe care-îl urmăreşte, neadăugând şi netăind nimic; faţă de oameni trebuie să-ţi păzeşti conştiinţa, ca cele ce tu le urăşti, altuia să nu le faci; iar faţă de lucruri trebuie să te fereşti de trecerea măsurii în tot ce faci: în mâncare, în băutură şi în îmbrăcăminte. Simplu grăind, toate câte le faci ca în faţa lui Dumnezeu, ca să nu fii mustrat în vreo privinţă de conştiinţă." " N eascultând de un povăţuitor iscusit, nu-ţi dai seama de limitele puterii tale, te supraevaluezi, n-are cine te face atent la scăderi şi greşeli ale tale." " M intea încălzită de dorul lui Dumnezeu, nu mai dă atenţie gândurilor străine de El. Inima nu se mai îngustează prin plăcerea pentru lucrurile mărginite la care se referă aceste gânduri, ci se încă

S fânta mironosiță Veronica este femeia pe care Domnul nostru Iisus Hristos a vindecat-o de curgerea sângelui. Mai târziu, tot Veronica a fost cea care a șters chipul îndurerat al Mântuitorului cu o mahramă, în drumul Crucii spre Golgota. Chipul Domnului s-a întipărit pe mahrama sfintei. S fânta Veronica s-a născut în localitatea Banias (Paneas), cunoscută și sub denumirea de "Cezareea lui Filip", undeva la poalele Muntelui Hermon, în partea nordică a Țării Sfinte. Localitatea natală a sfintei era capitala intemeiată de fiul lui Irod cel Mare, la baza sudică a Muntelui Hermon, în partea nordică a Palestinei, în sudul provinciei Siria. Cezareea lui Filip se află la aproape 200 de kilometri mai la nord de Ierusalim și la 40 de kilometri de Marea Galileei. D upă prima întâlnire cu Domnul Iisus Hristos relatată în Sfânta Evanghelie când a fost vindecată de curgerea sângelui, Sfânta Veronica a dus o viață sfântă cu multe nevoințe duhovnicești. S-a mutat la Domnul să