CETATEA DE GRANIT (poem)
În murmurul vesel de apă,
„Cetatea cu stânci de granit”
Primeşte pe cei care „scapă”
Zicându-le „bine-aţi venit”.
Cu veacuri de veacuri în spate
Cu veacuri de veacuri în spate
Aşteaptă bătrânul Lăcaş
Pe cei care vin la „Cetate”
Şi-i cer cu dorire „sălaş”.
Din negura vremii el are
Menirea cea sfântă din cer
Să fie „azil de scăpare”
La toţi cei cu „suflet stingher”.
Evreii cu chivotul legii
Când trec peste Sfântul Iordan
Pe-aici au războaie cu regii
Din vechiul pamânt Hanaan.
La dreapta mai sus Gavaonul
Dă soarelui loc de popas,
Iar Luna văzând Ealonul
Nu face atunci nici un pas.
Că schimbă hotarul cel veşnic
Vestitul Iisus Ben-Navi
Pe Soare oprindu-l ca sfeşnic
În marginea vremii de zi.
Aici Proorocul Ilie
În peştera veche de sus,
(Fugind de cumplita mânie)
Se află o vreme ascuns.
Pe urmă, tradiţia spune,
Că Sfântul Strămoş Ioachim,
Când scârba pe el îl răpune
Pogoară aici din „Salim”.
El vine să-şi verse amarul
În lacrimi fierbinţi şi postiri
De unde se întoarce cu darul
Celei mai alese „vestiri”.
Apoi la a „vremii plinire”
Fiind Iisus pe pământ
Aici cea din urmă lucire
S-arată din „Sfeşnicul Sfânt”.
Ioan Proorocul cel mare
Luceafăr de ziuă cinstit
Al Soarelui care răsare
În lumea din veacuri vestit.
Aici el botează norodul
La apele reci din „Enon”,
Gătindu-I în taină „vohodul”
„Celui ce răsare-n Sion”.
Când Domnul se-nalţă în slavă
Atunci al apelor vad
Din valea aceasta grozavă
Se lasă în jos pân’la iad.
Iar stânca de multă sfială
Se dă la o parte atunci
Păstrând până azi dogoreală
Din focul cu veşnice munci !
Apoi după vremuri se-aşază
Mohanilor sfânt adăpost
În care mereu se-narmează
Cu rugi, priveghere şi post.
Cu miile vin de departe
Pe toate din lume lăsând
Ei trupul smeresc pân’la moarte
Şi pierd pe vrăjmaşii de gând.
Un veac înfloreşte pustia
Şi faptele bune rodesc
Că Sfinţii prefac sihăstria
În rai minunat sufletesc.
Dar curgerea vremii cea oarbă
Nu cruţă nimic pe pământ
Ea schimbă a Lavrei podoabă
Cu jalnicul morţii veşmânt.
Că valuri de naţii păgâne
Şi vânturi de multe sminteli
Îi strică cetăţii bătrâne
Frumoasele ei rânduieli.
O parte din „Fiii Pustiei”
Iau drumul prin chinuri la cer
Iar alţii de frica robiei
Îşi lasă lăcaşul stingher.
Nemernici pe urma sfinţită
A unui trecut strălucit
Noi azi cei cu firea slăbită
Strigăm doar cu glas răguşit.
O! vremuri cu unghii tirane
Şi tu prea sălbatic popor !
De ce v-aţi făcut voi organe
A duhului rău stricător ?
O ziduri cu peşteri profunde
Ce lucruri străvechi tăinuiţi ?
O, ape cu murmur de unde
Ce taine adânci povestiţi ?
Dar cine mai poate pătrunde
Al graiului vostru adânc ?
Că iată acum huhurezii
În locul sihaştrilor plâng !
Dar azi pe ţărâna cea sfântă
S-arată din vechi rădăcini
O mică verdeaţă plăpândă
Ieşind la iveală din spini !
O!, Doamne, să nu se strecoare
În „sadul” acesta uitat
Vreo capră de răufăcătoare
Că iarăşi rămâne uscat !
Iar hoţii gândiţi din pădure
Aflându-l cumva fără gard
Ei iarăşi aleargă să fure
Şi iarăşi pe toate le ard !
Sfântul Ioan Iacob † Noiembrie 1952
