Priceasna - Influență laică și sectară

”Slujiţi Domnului cu frică şi vă bucuraţi de El cu cutremur.” 

(Psalmi 2, 11 )

Deși etimologia cuvântului ar trebui să anuleze din start modul de expunere sentimentalist al conotației muzicale laice care astăzi a pătruns în biserica ortodoxă, totuși ”preanevinovata” cântare este dorită și apreciată de credinciosul de rând mai mult decât muzica bizantină, ca să nu mai vorbim de cuvântul simplu al rugăciunii care zidește în Duh și întărește sufletul întru credință.

Sunt bine cunoscute momentele de euforie ale creștinilor necatehizați destul, atunci când Sfânta Liturghie e pe sfârșite, iar somnul și plictiseala dispar ca prin minune pentru că sosește vremea mângâierii propriului egoism, expunerea propriei trăiri sufletești în public și un pas lăuntric făcut îndărăt față de lucrarea cea tainică și corectă a mântuirii. Slujba se preschimbă într-un spectacol în care muzica lumească se contopește cu oarecare cuvinte sfinte și sufletul alunecă în sensibilitate nocivă, slăbind virtutea care face pe om plin de bărbăție în lupta zilnică cu patimile.

Aceste melancolice și lacrimogene cântări care îndepărtează pe creștin de acuratețea rugăciunii și de dreaptă înfăptuire a pocăinței au pătruns în biserică odată cu apariția sectei Oastea Domnului care a încercat un nou plan de mântuire mai ”deștept” pentru credincioși folosindu-se de lingușitoarea muzică cu caracter laic a sectarilor care au împletit muzica ușoară cu anumite expresii divinizate după propriul plac. Chiar și colindele atribuite sărbătorii Nașterii Domnului au fost introduse credincioșilor de oameni străini de puritatea creștinismului, ereticii Francisc de Assisi și Martin Luther oficializându-le la slujbele lor religioase în sec. XII, respectiv sec. XV.

E drept că ortodocșii pentru a scăpa de origine le-au adaptat cu elemente, ritm și dicție folclorică pentru ca să existe oarecare diferență si deosebiri notabile, introducând cuvinte cu referință la Maica Domnului sau anumiți sfinți, dar efectul a rămas același, în realitate îndepărtând credinciosul de autenticitatea trăirii ortodoxe.

Deși astăzi nu ne putem închipui oficierea Sfintei Liturghii fără cântarea liturgică, în primele patru secole ale creștinismului nu toate comunitățile cântau la biserică, iar unii mari sfinți spuneau că și cântarea bisericească poate răspândi mintea atunci când aceasta devine principala metodă de a ne raporta și destăinui Lui Dumnezeu, Celui ce cunoaște inimile și rărunchii și toate cele ce sunt, expunerea aceasta exagerată hrănind de fapt în chip ascuns slava deșartă și iubirea de sine. 

Astfel Sfântul Cuvios Pamvo își sfătuia ucenicii să se îndepărteze chiar și de psalmodie zicând că aceasta este a mirenilor, nu a călugărilor: ”Amar nouă, fiule, că au ajuns zilele în care vor lăsa călugării hrana cea tare, cea zisă prin Sfântul Duh, şi vor urma cântărilor şi glasurilor, căci, ce umilinţă şi ce lacrimi se nasc din tropare? Când stă cineva în biserică sau în chilie şi îşi înalţă glasul său ca boii. Că dacă înaintea lui Dumnezeu stăm, suntem datori să stăm cu multă umilinţă şi nu cu răspândire, că n-au ieşit călugării în pustia aceasta ca să stea înaintea lui Dumnezeu şi să se răspândească şi să cânte cântări cu viers şi să pună glasurile la rânduială cu meşteşug, să-şi clatine mâinile, să-şi târască picioarele, ci suntem datori cu frica lui Dumnezeu şi cu cutremur, cu lacrimi şi suspine, cu glas evlavios, umilit, măsurat şi smerit să aducem lui Dumnezeu rugăciune.” (Patericul egiptean)

Iar Sfântul Varsanufie de la Optina zicea că ”notele leagă pe cântăreț de mâini și de picioare. Nu există o libertate creatoare, nici sentimente sfinte. Sufletul tace...”

Dacă monahii s-au înjugat la crucea desăvârșirii duhovnicești, se cuvine ca și mirenii să nu se abată prea mult de la lucrarea cea sfântă a mântuirii, ci să urmeze cu silință cele ce zic sfinții părinți, chiar dacă în lumea actuală mai ”toți s-au abătut, împreună netrebnici s-au făcut” (Ps.13,3), într-un fel sau altul. Când ajungi să-i zici răului bine, orice îndreptare nu mai este posibilă.

Evident că unii vor zice că muzica bisericească este susținută de anumite versete și pasaje biblice sau este întărită de unii sfinți, și asta așa este. Dar contează foarte mult înțelesul (Ps. 46, 7) și practica acestora, pentru că cele ce se lucrează la lumină în legea darului, demult au apus în umbra legii. (2 Corinteni 5, 17) Precum numele ”Israel” din Psaltire trebuie înțeles ca ”poporul cel drept credincios”, așa ar trebui înțelese și versetele care ne îndeamnă să lăudăm pe Domnul ”în cântare, strune și organe sau chimvale răsunătoare” (Ps. 150, 4-5), simbolistica acestor cuvinte însemnând de fapt axarea sufletului pe rugăciunea cât mai profundă cu inima înfrântă și smerită (Ps 50, 18), astfel încât glasul acesteia să străbată cerurile. Dacă vom înțelege astfel lucrurile, vom ajunge la concluzia că muzica psaltică a fost creată ca o îngăduință pentru creștinii mai căldicei și mai puțin dedicați vieții celei duhovnicești, pentru că și aceasta are influențe din cultura muzicală a unor popoare cum este spre exemplu cel sirian. 

Sfântul Siluan Athonitul ne spune: „Domnul ne-a dat slujbele bisericeşti cu cântare ca unor copii neputincioşi; noi încă nu ştim a ne ruga cum se cuvine, pe când cântarea este de folos tuturor, de vor cânta întru smerenie. Însă, mai bine este când inima noastră se face biserică Domnului, iar mintea – scaunul Său”.

A trece însă limita către pricesnele cu caracter laic (lumesc) și sectar (eretic) înseamnă a curvi sufletește în fața lui Dumnezeu căruia trebuie să-i slujim cu frică și cu cutremur (Ps. 2, 11) și a alimenta câte puțin patima desfrânării trupești, pentru că iubirea de sine și slava deșartă întotdeauna sunt însoțite de curvie.

Din păcate aceste manele religioase au pătruns și în mănăstiri și pe lângă alte multe neorânduieli, viața duhovnicească a călugărilor s-a compromis aproape în totalitate. De aceea, la un moment dat monahii ajung să lase isihia și să se dedice unui misionarism bolnav cu agape filantropice și întâlniri cu persoane de sex opus, în unele cazuri intervin chiar și instrumentele, iar apoi mai devreme sau mai târziu apar firesc și căderile propriu zise de la rânduiala cea monahicească.

”Troparele și canoanele de cântat și glasurile, preoților celor din lume și celorlalți (mireni) li se cuvin. Iar monahilor care petrec departe de tulburările lumii, un lucru ca acesta nu numai le este nefolositor, dar de multe ori și pricinuitor de vătămare. Căci precum pescarul cu undița și cu viermele vânează peștele, așa și diavolul cu aceste tropare și cu cântarea, cufundă monahul în slava deșartă, în veselia oamenilor, în iubirea de dulceață și poate chiar și în curvie. În depărtarea de cântare se află mântuirea pentru monahul cel ce cu adevărat voiește să se mântuiască.” (avva Pavel – Patericul egiptean)

Mai marii de astăzi, însă, pentru că în unanimitate sunt ocupați și abătuți cu lucruri străine de tagma clericală și monastică nu mai îndreaptă lucrurile așa cum s-ar cuveni ajungând în cele din urmă sa fie convinși că e bine să fie așa cum este, doar să fie plauzibili în fața lumii și a societății. 

Totul pe placul sufletului pătimaș care își duce de fapt formalist crucea mântuirii.

”Cei ce vin în Biserică spre a cânta, nici strigări necuviincioase nu voim a se întrebuinţa - şi firea spre răcnire a o sili, nici a zice ceva din cele nepotrivite neînsuşite Bisericii; ci cu multă luare-aminte şi cu umilinţă a aduce lui Dumnezeu Privitorului celor ascunse acest fel de psalmodii. Că sfinţitul Cuvânt a învăţat evlavioşi a fi fiii lui Israil.”

Can. 76 - Sinodul IV Ecumenic