Despre gândurile rele fără de voie și despre trebuinţa de a nu urî pe cel păcătos

Despre gîndurile rele fără de voie ce se ivesc din dezlegarea ce le-o dă trîndăvia cea dinainte de ele

Sînt unii care îşi razimă trupul şi doresc să-l odihnească puţin pentru lucrul lui Dumnezeu, pînă ce se împuternicesc şi apoi iarăşi se întorc la lucrul lor. Dar în puţinele zile ale odihnei noastre să nu părăsim cu totul paza noastră şi să dăm dezlegare întreagă sufletului nostru ca nişte oameni care nu mai voiesc să se întoarcă iarăşi la lucrul lor. 

Aceştia, fiind bătuţi în vremea păcii de săgeţile vrăjmaşului, îşi adună în suflet îndrăzneala voii lor şi haină întinată în ţara sfîntă, adică în rugăciune, socotindu-se că sînt îmbrăcaţi. Şi aceasta este ceea ce se mişcă în sufletul lor în ceasul cugetării la Dumnezeu şi al rugăciunii. Acestea sînt cele ce le-am dobîndit în vremea lenevirii noastre şi acestea ne ruşinează pe noi în vremea rugăciunii.

Mai mult îi ajută omului trezvia decît fapta şi mai mult îl vatămă dezlegarea decît odihna. 

Căci din odihnă se ivesc războaie în lăuntrul omului şi îl tulbură, dar numai el are puterea să le dezlege. Căci cînd omul părăseşte odihna şi se întoarce în lumea faptelor, războaiele se depărtează de la el şi fug. Dar nu se întîmplă aşa cu ceea ce se naşte din dezlegarea cea din trîndăvie şi odihnă. 

Cît timp este încă în lumea odihnei lui, poate să se întoarcă iarăşi şi să se călăuzească pe sine la starea rînduielii lui. Pentru că este încă în hotarul libertăţii lui. Dar în starea de dezlegare, a ieşit din hotarul libertăţii sale. Dacă n-ar fi aruncat omul paza cu totul de la sine, nu ar fi fost împins fără voie sub puterea silei, ca să se predea celor ce nu-l odihnesc. Dacă n-ar fi ieşit prin sine însuşi cu totul din hotarul libertăţii, nu i s-ar fi ivit atîtea întîmplări care l-au legat cu sila şi cărora nu li s-a putut împotrivi.

Să nu dai libertate, o, omule, vreunuia din simţurile tale, ca nu cumva să nu mai poţi reveni la ea. 

Odihna vatămă numai pe tineri. Dezlegarea însă şi pe cei desăvîrşiţi şi bătrîni. Cei ce au venit de la odihnă la gînduri rele pot să se întoarcă iarăşi la pază şi să stea în vieţuirea lor înaltă; dar cei ce, lenevindu-se în paza lor, din nădejdea în faptele lor, au trecut de la vieţuirea înaltă la dezlegarea vieţuirii lor, s-au robit.

Unul, după ce s-a bătut în ţara vrăjmaşilor, a murit în timp de pace. Şi altul, ieşind din viaţă pe motiv de negustorie, primeşte o ţepuşă în suflet. 

Să nu ne întristăm cînd lunecăm în vreo greşală, ci cînd stăruim în ea. Căci lunecarea se întîmplă adeseori şi celor desăvîrşiţi; dar stăruirea în ea este moarte deplină. Iar întristarea cu care ne întristăm pentru lunecările noastre ni se socoteşte în loc de lucrare curată prin har.

Dar cel ce, în nădejdea pocăinţei, alunecă a doua oară umblă cu Dumnezeu cu viclenie. Acestuia îi vine moartea pe neştiute şi nu mai apucă timpul nădăjduit de el ca să împlinească faptele virtuţii. 

Tot cel ce şi-a dezlegat simţurile şi-a dezlegat şi inima.

Lucrarea inimii este însoţită de legarea mădularelor din afară şi dacă o face cineva aceasta cu dreaptă socoteală este vădit, după cele spuse de părinţii dinainte de noi, din arătările străine ce se ivesc în el, că nu este legat de cîştigul material, nici nu iubeşte lăcomia pîntecelui, iar mînia e străină cu totul de el. 

Căci unde sînt acestea t r e i : cîştigul material, mînia şi înfrîngerea din partea lăcomiei

pîntecelui, chiar dacă cineva ar părea asemenea sfinţilor vechi, să ştii că din nerăbdarea celor dinăuntru se întîmplă dezlegarea celor din afară şi nu din dispreţuirea felurită a sufletului propriu. Iar de nu, cum a dispreţuit cele trupeşti, şi blîndeţea n-a dobîndit-o ? Dispreţuirii cu dreaptă socoteală îi urmează faptul de a nu se lăsa legat de nimic, precum şi dispreţuirea odihnei şi a dorului de oameni. 

Şi dacă cineva e pregătit să primească cu bucurie păgubiri pentru Dumnezeu, acela este curat înăuntru. Şi dacă nu dispreţuieşte pe cineva pentru orbirea lui, e cu adevărat liber. Şi cel ce nu se apropie de cel ce-l cinsteşte pe el, nici nu se scîrbeşte de cel ce-l necinsteşte, a murit lumii

în viaţa aceasta.

Paza discernământului e mai bună decît orice vieţuire ce se lucrează în tot chipul şi după orice măsură a oamenilor.

Să nu urăşti pe păcătos. Căci toţi sîntem vinovaţi. Şi dacă te mişti către el pentru Dumnezeu, plîngi pentru el. Şi de ce-l urăşti pe el ? Urăşte păcatele lui şi roagă-te pentru el, ca să te asemeni cu Hristos, Care nu Se mînia împotriva păcătoşilor, ci Se ruga pentru ei. Nu vezi cum se ruga pentru Ierusalim ? Căci prin multe sîntem batjocoriţi şi noi de diavol. Şi de ce urîm pe cel batjocorit ca şi noi, de diavolul care ne batjocoreşte pe noi ? De ce urăşti pe păcătos, o, omule ? Oare pentru că nu e drept cu tine ? Dar unde este dreptatea ta, odată ce nu ai iubire ?  De ce nu plîngi pentru el, ci îl prigoneşti ? Căci din neştiinţă se mişcă unii în mînia lor, deşi socotesc că deosebesc faptele păcătoşilor.

Fii vestitor al bunătăţii lui Dumnezeu, pentru că te călăuzeşte pe tine care eşti nevrednic şi pentru că eşti mult dator, şi nu scoate dreptul Său de la tine. Şi în locul lucrurilor mici pe care le faci, iţi dăruieşte cele mari. Să nu numeşti pe Dumnezeu «drept», căci nu dreptatea Lui se vede în faptele tale. Şi dacă David îl numeşte pe El drept, Fiul Lui ne-a arătat că El este mai degrabă bun şi blînd. «Este bun, zice, cu cei răi şi necinstitori» (Lc., 6, 35). Cum îl numeşti «drept», cînd citeşti în capitolul despre plata lucrătorilor : «Prietene, nu te nedreptăţesc, ci voi să dau acestuia de pe urmă, ca şi ţie. Dacă ochiul tău este rău, Eu sînt bun» (Mt., 20,23) ? Şi cum numeşte iarăşi omul pe Dumnezeu «drept», cînd aude în capitolul despre fiul risipitor, care a cheltuit bogăţia în petreceri, cum numai pentru pocăinţa ce-a arătat-o, tatăl a alergat şi a căzut pe grumazul lui şi i-a dat stăpînire peste toată bogăţia lui ?

Nimeni altul n-a spus acestea despre El, ca să ne îndoim în El, ci însuşi Fiul Lui a mărturisit acestea despre El. Unde e dreptatea lui Dumnezeu cînd noi, păcătoşi fiind, Hristos a murit pentru noi ? Iar dacă aci ni Se arată milostiv, să credem că nu primeşte schimbare în privinţa aceasta.

Să nu ne fie nouă să cugetăm vreodată această nelegiuire, ca să spunem că Dumnezeu este nemilostiv. Căci nu Se schimbă Dumnezeu în ceea ce e propriu lui Dumnezeu, ca morţii, şi nu dobîndeşte ceva ce nu are, nici nu pierde ceea ce are, nici nu primeşte vreun adaus ca făpturile. Ci ceea ce are Dumnezeu dintru început, va avea şi are pururea pînă la sfîrşitul fără de sfîrşit, precum a spus fericitul Kiril în tîlcuirea Facerii. «Teme-te, zice, de El din dragoste şi nu din pricina numelui aspru ce I se dă. Iubeşte-L ca unul ce eşti dator să-L iubeşti; şi nu numai pentru cele ce ţi le va da, ci şi pentru cele ce le-am primit şi pentru lumea aceasta pe care a făcut-o pentru noi. Căci cine ar putea să-L răsplătească pe El ? Unde este răsplătirea Lui în faptele noastre ? Cine L-a înduplecat pe El la început să ne zidească ? Şi cine îl roagă pentru noi cînd sîntem nerecunoscători ? Iar cînd nu eram, cine a trezit trupul nostru la viaţă? Şi iarăşi, de unde vine înţelegerea cunoştinţei în ţărînă ?».

O, minunată milostivire a lui Dumnezeu! O, har neînţeles al lui Dumnezeu, Ziditorul nostru! O, putere, care le poate toate ! O, bunătate nemăsurată, prin care zideşti din nou firea noastră a păcătoşilor! Cine e în stare să-L slăvească cum se cuvine ? Ridică pe cel ce a trecut peste El şi L-a hulit, înnoieşte ţărîna fără raţiune şi o face iarăşi înţelegătoare şi cuvîntătoare; şi mintea risipită şi nesimţitoare şi simţurile împrăştiate le face fire raţională şi destoinică de înţelegere. 

Nu e în stare păcătosul să înţeleagă harul învierii lui. Unde este gheena, care ne poate întrista pe noi ? Unde este pedeapsa care ne înfricoşează în multe chipuri şi poate copleşi bucuria iubirii Lui ? Ce este gheena pe lîngă harul învierii Lui, cînd ne ridică pe noi din iad şi face pe acest stricăcios să se îmbrace întru nestricăciune şi pe cel căzut în el îl ridică întru slavă ?

O, voi cei cu dreaptă socoteală ! Veniţi şi vă minunaţi ! Cine are o cugetare înţeleaptă şi minunată, ca să se minuneze după vrednicie de harul Făcătorului nostru ? El este răsplata păcătoşilor, căci în loc de răsplătirea cea dreaptă, El îi răsplăteşte cu învierea; şi trupurile lor, care au călcat legea Lui, le îmbracă cu slava nestricăciunii. Acest har, care ne-a înviat după ce am păcătuit, e mai mare decît acela prin care, cînd nu eram, ne-a adus la fiinţă. 

Slavă Ţie, Doamne, pentru harul Tău nemăsurat! Undele harului Tău mă fac, Doamne, să tac. Căci nu mai este în mine vreun gînd pe măsura mulţumirilor ce Ţi se cuvin. Cu ce gînd ne vom mărturisi Ţie, Împărate prea bun, Cel ce iubeşti viaţa noastră ? Slavă Ţie pentru cele două lumi ce le-ai făcut spre creşterea şi bucuria noastră, ridicîndu-ne prin toate cele ce le-ai făcut spre cunoştinţa slavei Tale, de acum şi pînă în veci.

Amin.

CUVÂNTUL LX - Sfântul Isaac Sirul - FILOCALIA X