Vedenia Sfântului Ierarh Nifon al Constanţianei despre Înfricoşătoarea Judecată

Într-o seară, după ce şi-a terminat obişnuita rugăciune de noapte, Cuviosul s-a întins să doarmă pe patul de pietre ca întotdeauna. Era miezul nopţii şi el încă veghea, privind cerul înstelat şi luna. Singur îşi socotea păcatele sale şi se tânguia cu mintea, gândindu-se la înfricoşătorul ceas al judecăţii. Deodată, vede că se trage tăria cerului ca o perdea şi apare Domnul nostru Iisus Hristos într-o slavă negrăită. În jurul lui, în văzduh, stăteau toate oştile cereşti; îngeri, heruvimi şi serafimi, erau în minunate şi înfricoşate cete, rânduite fiecare după felul, frumuseţea şi strălucirea lor. 

Domnul S-a adresat conducătorului unei cete şi acela s-a apropiat luminos, cu teamă şi respect. „Mihaile, mai marele Aşezământului, pregăteşte cu ceata ta tronul de foc al slavei Mele şi mergi în valea lui Iosafat. Acolo să-l aşezi ca prim semn al venirii Mele. Pentru că s-a împlinit ceasul când fiecare va lua plata după faptele sale. Grăbeşte-te, că a sosit ceasul! Voi judeca pe cei ce s-au închinat la idoli şi s-au lepădat de Mine, Făcătorul lor. Pe cei ce s-au închinat la pietre şi la lemne, pe care le-am dat spre trebuinţa lor. Pe toţi îi voi sfărâma ca pe „vasele olarului”. Tot aşa şi pe duşmanii Mei, pe ereticii care au îndrăznit să coboare pe Duhul Mângâietor în rândul făpturilor. Vai de ei, ce foc îi aşteaptă! Acum Mă voi arăta şi iudeilor, care M-au răstignit şi n-au crezut în dumnezeirea Mea. Mi S-a dat toată stăpânirea şi puterea şi sunt Judecător drept. Atunci când eram pe Cruce, ziceau: „Hoo! Tu Cel ce dărâmi Biserica… mântuieşte-Te pe sine- Ţi..”. Acum a Mea este răzbunarea, le voi răsplăt i! 

Voi judeca, voi cerceta, voi pedepsi aspru neamul jidovesc, cel stricat şi viclean, pentru că nu s-a pocăit. Le-am dat vreme de pocăinţă, dar au nesocotit-o; vor lua acum răzbunare. Le voi răsplăti şi sodomiţilor, care au spurcat pământul şi văzduhul cu nelegiuirea lor. I-am ars atunci şi iarăşi îi voi arde, pentru că au urât plăcerea Duhului Sfânt şi au iubit plăcerea diavolului. Voi pedepsi pe toţi desfrânaţii, neruşinaţii şi întunecaţii care se aseamănă cu armăsarii. Nu s-au îndestulat cu căsnicia lor legiuită, ci s-au bălăcit în fărădelege şi satana i-a aruncat legaţi în prăpastia de foc. Nu au auzit că înfricoşat lucru este a cădea în mâinile Dumnezeului Celui viu? Nu s-au temut că voi vărsa peste ei mânia Mea; i-am chemat la pocăinţă, dar nu s-au pocăit. 

Voi judeca pe toţi tâlharii care au făcut noian de rele, precum şi pe ucigaşi şi pe toţi care au făcut mulţime de păcate. Eu le-am dat timp să se pocăiască, dar ei n-au luat în seamă. Unde sunt faptele lor cele bune? Le-am dat pildă şi icoană pe fiul cel desfrânat şi pe mulţi alţii, să nu se deznădăjduiască de păcatele lor. Ei însă, au dispreţuit poruncile Mele şi s-au lepădat de Mine. S-au îndepărtat de Mine şi au iubit stricăciunea; pe Mine M-au nesocotit şi s-au făcut robi păcatului. Să meargă, deci, în focul pe care ei singuri şi l-au aprins. Dar, şi pe cei care au murit, ţinând minte răul, îi voi trimite într-o înfricoşată muncă. Pentru că n-au dorit pacea Mea, ci au fost mânioşi, răutăcioşi şi răzbunători. Pe lacomi, pe cei ce au luat dobândă şi pe toţi iubitorii de argint, care este închinare la idoli, îi voi nimici şi distruge cu toată mânia Mea, pentru că şi-au pus nădejdea în bani şi pe Mine M-au nesocotit, ca şi cum nu M-aş îngriji de ei. Pe acei mincinoşi creştini care au învăţat că nu este învierea morţilor şi că există reîncarnare (metempsihoză) acum, aici pe pământ, îi voi topi pe toţi în gheenă ca ceara; atunci se vor convinge de învierea morţilor. 

Magii, vrăjitorii şi toţi care se ocupă cu magia vor fi zdrobiţi. Vai şi de cei care au petrecut cu chitare şi instrumente; au cântat, s-au îmbătat, au jucat, au vorbit necurăţii şi s-au dedat la rele! I-am chemat şi nu M-au ascultat, ci M-au luat în râs. Acum viermele le va roade inima. Le-am dat la toţi milă şi pocăiţă, dar nici unul nu a luat aminte. Voi închide în întuneric şi pe cei ce au nesocotit Sfintele Scripturi, pe care le-a scris Duhul Meu prin mijlocirea sfinţilor. Voi judeca şi pe cei ce se ocupă cu superstiţiile şi se încred în cuţite, găleţi, furci şi altele asemenea. 

Atunci vor înţelege, că trebuia să nădăjduiască în Dumnezeu şi nu în creaturile Lui. Se vor tulbura şi împotrivi atunci, dar nu vor avea nici o putere deoarece, „a Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti”. Voi pedepsi pe împăraţii şi pe conducătorii care M-au amărât necontenit cu nedreptăţile lor. Au judecat nedrept şi cu mândrie, dispreţuind pe oameni. Şi aceştia vor plăti. Dreapta Mea putere nu primeşte mită. Îi voi pedepsi după fărădelegile lor. Atunci vor înţelege că sunt mai înfricoşat decât toţi împăraţii pământului. Vai de ei, ce iad îi aşteaptă pentru că au fost cruzi şi au vărsat sânge nevinovat, sângele copiilor şi al soţiilor lor. Cu ce urgie voi pedepsi pe acei slujitori care n-au fost păstori adevăraţi ai Bisericii; care Mi-au părăginit via Mea şi Mi-au risipit oile! Că au păstorit aur şi argint şi nu suflete şi au căutat preoţia pentru interes. Ce pedeapsă vor lua! Ce tânguire! Voi vărsa peste ei toată mânia Mea şi urgia, şi-i voi zdrobi. S-au străduit să câştige oi şi boi care pier, iar de turma mea cea cuvântătoare nu s-au îngrijit. Voi pedepsi cu toiag fărădelegile lor şi cu bici nedreptăţile lor. Dar şi preoţii care glumesc, râd şi se ceartă în biserică, îi voi arunca în foc şi în tartar! Am venit şi vin. 

Cine poate să-Mi stea împotrivă? Dar vai şi amar de cel păcătos care va cădea în mâna Mea! Pentru că fiecare se va înfăţişa înaintea Mea „gol şi descoperit”. Cum va îndrăzni atunci să se arate neruşinarea păcătoşilor? Cum vor privi faţa Mea? Unde-şi vor ascunde ruşinea? Se vor umplea de ruşine înaintea Mea şi a preacuratelor puteri cereşti. Voi judeca şi pe monahii care şi-au neglijat canonul şi au nesocotit făgăduinţele pe care le-au făcut înaintea lui Dumnezeu, a îngerilor şi a oamenilor. Una au făgăduit şi alta au făcut. Din înălţimea norilor îi voi arunca în prăpastia iadului. Nu le-a fost de-ajuns pieirea lor, ci au produs şi altora sminteală ucigătoare. Mai bine le-ar fi fost să nu se fi lepădat de lume, decât să se lepede şi să trăiască rău, în desfrânare. „A Mea este răzbunarea, Eu le voi răsplăti tuturor celor ce nu au voit să se pocăiască. Îi voi judeca pe toţi ca un Judecător drept…”.

 Cuvintele acestea pe care Domnul le-a rostit cu glas de tunet către Arhanghelul Mihail au umplut de spaimă nenumăratele puteri îngereşti. Apoi a poruncit să-i aducă cele şapte veacuri de la facerea lumii. Mihail a primit poruncă să îndeplinească şi acest lucru. De aceea a mers degrabă la casa testamentului şi le-a adus. Erau ca nişte cărţi mari, pe care le-a pus în faţa Judecătorului. Apoi a stat de o parte privind cu respect, cum răsfoieşte Domnul istoria veacurilor. Şi a luat primul veac, l-a deschis şi a zis: „Aici scrie, în primul rând: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, un Dumnezeu în trei feţe. Din Tatăl S-a născut Fiul şi Făcătorul veacurilor, deoarece cu Cuvântul Tatălui, prin Fiul, s-au făcut veacurile, s-au creat netrupeştile puteri, s-au întărit cerurile, pământul, adâncurile, marea, râurile şi toate cele ce sunt într-însele”. 

Apoi, după ce a citit puţin mai jos, a zis: „Chip al Nevăzutului Dumnezeu este primul om, Adam, cu femeia lui, Eva. Atotputernicul Dumnezeu şi Făcătorul tuturor celor văzute şi celor nevăzute, a dat lui Adam o poruncă. Aceasta era legea care trebuia ţinută cu toată puterea şi scumpătatea, spre cinstea Făcătorului său şi ca să nu uite că Dumnezeu se află deasupra lui”. După puţin, a citit mai departe: „Nelegiuirea în care a căzut chipul lui Dumnezeu prin înşelăciune sau mai bine zis din neatenţie şi din neglijenţă. A căzut omul şi a fost izgonit din rai, cu dreaptă judecată şi hotărâre a lui Dumnezeu. Nu putea sa stea în aceste bunătăţi începătorul nelegiuirii!” Mai jos a citit: „Cain s-a aruncat asupra lui Abel şi l-a omorât, după voia diavolului. Se cade să ardă în focul gheenei, pentru că nu s-a pocăit. Iar Abel va trăi în veşnicie”. În acelaşi chip a răsfoit cele şapte cărţi ale veacurilor. 

În sfârşit, a luat a şaptea carte şi a citit: „Începutul veacului al 7-lea înseamnă sfârşitul veacurilor. Începe să se generalizeze răul, desfrânarea, nemilostivirea. Oamenii veacului al VII-lea sunt răi, invidioşi, mincinoşi, cu dragoste făţarnică, iubitori de stăpânire şi de argint, robiţi de păcatele sodomiceşti şi de celelalte păcate”. A mers puţin mai departe, a citit ceva şi îndată şi-a ridicat în sus privirea mâhnită; a sprijinit o mână pe genunchi şi cu cealaltă şi-a acoperit faţa şi ochii şi a stat aşa cugetând în sine multă vreme, apoi a şoptit: „Într-adevăr, acest veac a întrecut cu nedreptatea şi cu răutatea pe toate celelalte”. A citit mai jos: „Grecii cu idolii lor au fost spânzuraţi cu lemnul, cu suliţa şi cu cuiele care au pironit trupul Meu, de viaţă purtătorul”. 

A tăcut câteva clipe şi iarăşi S-a aplecat asupra cărţii: „Doisprezece comandanţi ai Marelui Împărat, albi ca lumina, au tulburat marea, au închis gurile fiarelor, au înecat balaurii cei gânditori, au luminat pe orbi, au săturat pe cei flămânzi şi au sărăcit pe cei bogaţi. Au pescuit multe suflete moarte, dându-le din nou viaţă. Mare este plata lor…”. 

Şi apoi, după puţin a adăugat: „Eu, Iubitorul de oameni, am ales şi mărturisitori, care au fost biruitori cu ajutorul Meu”. Prietenia lor a ajuns până la cer şi iubirea lor până la tronul Meu! Dorul lor până la inima Mea şi jertfa lor Mă arde cu putere. Slava şi puterea Mea este cu ei!”. După ce a întors multe file, a şoptit cu un zâmbet de mulţumire: „Omul care a ţinut cu cinste cârma celor şapte coline (Constantinopolul) şi a devenit împăratul lor a fost slujitorul dragostei Mele. I se cuvine împărăţia cerurilor pentru că a fost râvnitor şi următor Domnului Său”. 

Apoi, trecând peste multe file, a zis: „O, Preafrumoasă şi Preacinstită Mireasă! Câţi vrăjmaşi s-au străduit să te murdărească. Dar nu M-ai trădat pe Mine, Mirele Tău! Nenumărate erezii te-au ameninţat, dar piatra pe care ai fost zidită nu s-a mişcat, pentru că „porţile iadului nu au biruit-o”. Mai jos erau scrise toate păcatele oamenilor, pe care moartea le-a găsit neşterse prin pocăinţă. Şi erau aşa de multe, ca nisipul mării… 

Le-a citit Domnul nemulţumit şi a dat din cap suspinând. Nenumărata mulţime a îngerilor stătea tremurând de frica dreptei mânii a Judecătorului. Când Domnul a ajuns la jumătatea acestui veac, a zis: „Sfârşitul lui este plin de putoarea păcatului, de lucrurile omeneşti, care sunt toate mincinoase şi întinate: invidie, ură, minciună, hulă, duşmănie, chefuri, beţii, desfrânări, ucideri, avorturi, lăcomie, iubire de argint, ţinere de minte a răului. Dar ajunge! Îl voi curma la jumătate! Să înceteze stăpânirea păcatului! 

Şi zicând aceste cuvinte pline de mânie, Domnul a dat Arhanghelului Mihail semnalul pentru judecată. Imediat, acela cu ceata lui au luat prea strălucitul şi negrăitul tron şi au plecat. Era aşa de numeroasă ceata aceea încât pământul nu o încăpea. Şi fugind, strigau cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot! Plin este cerul şi pământul de slava Lui. Şi de acest înfricoşat strigăt se cutremura cerul şi pământul. Sfânt, Sfânt, Sfânt, mare şi înfricoşat, minunat şi proslăvit este Domnul în vecii vecilor. Apoi a pornit Gavriil, cu ceata lui cântând; a urmat al treilea mare Arhistrateg, Rafail cu ceata lui, înălţând cântarea: Unul Sfânt, Unul Domn Iisus Hristos, întru slava lui Dumnezeu Tatăl. Amin. 

În sfârşit, s-a pornit şi ceata a patra. Comandantul ei era alb şi luminos ca zăpada, cu privirea dulce. Şi fugind, cânta cu putere: Dumnezeu, Domnul dumnezeilor a vorbit şi a chemat pământul de la răsăritul soarelui până la apus. Din Sion măreţia frumuseţii Lui. Dumnezeu arătat vine, Dumnezeul nostru şi nu va tăcea. Foc înaintea Lui va merge şi în jurul Lui vifor mare! Şi continua restul psalmului. Iar comandanţii îi răspundeau: Vine Dumnezeu să judece pământul, că Tu stăpâneşti peste toate neamurile. Conducătorul acelei oşti se numea Uriil. După puţin, au adus înaintea Domnului Prea Cinstita Lui Cruce, care strălucea ca un fulger înfricoşat şi revărsa o negrăită mireasmă. În urma lui veneau cu multă cinste cetele Stăpâniilor şi ale Puterilor. 

Priveliştea era de o măreţie uimitoare. Nenumăratele Puteri cântau cu o deosebită armonie. Unii ziceau cu multă teamă: Înălţa-Te-voi Dumnezeul meu şi împăratul meu şi voi binecuvânta Numele Tău în veci! Alţii ziceau: Înălţaţi pe Domnul Dumnezeul nostru şi vă închinaţi aşternutului picioarelor Lui, că Sfânt este. Aliluia, Aliluia, Aliluia! Apoi a dat dumnezeiască poruncă să vină iarăşi puternicul comandant Mihail, să stea lângă tronul Domnului. În acea clipă, a apărut un înger care ţinea o trâmbiţă. A luat-o Judecătorul în mâna Sa, a trâmbiţat de trei ori şi a zis trei cuvinte; apoi a dat-o lui Mihail. „Mergi la Golgota, unde Mi-am întins preacuratele mâini şi trâmbiţează şi acolo de trei ori!”. Îndată ce a plecat Mihail, Domnul a chemat ceata Începătoriilor şi a zis, adresându-se comandantului ei: „Îţi poruncesc să iei dumnezeiasca ta ceată şi să vă împrăştiaţi în toată lumea, ca să aduceţi pe nori pe sfinţi, de la răsărit şi de la apus, de la miazănoapte şi de la miazăzi. Să-i aduceţi pe toţi ca să Mă întâmpine, când va suna trâmbiţa”. 

După toate acestea, Dreptul Judecător a aruncat o privire spre pământ şi a văzut negură şi întuneric, jale şi vai şi multă tânguire, din înfricoşata tiranie a satanei. Turbează şi urlă balaurul. A dărâmat totul şi le zdrobeşte ca pe iarbă. Pentru că vede pe îngerii lui Dumnezeu că îi pregătesc locul cel veşnic. Dacă a văzut toate acestea, Judecătorul a chemat un înger de foc cu înfăţişare aspră şi înfricoşată, fără milă; era conducătorul cetelor îngerilor, care supraveghează focul iadului şi i-a zis: „Ia cu tine toiagul meu, care leagă şi zdrobeşte. Ia şi nenumărata mulţime de îngeri din ceata ta şi pe cei mai înfricoşaţi care execută pedepsele celor din iad. Să mergeţi la marea cea gânditoare ca să găsiţi urmele domnului întunericului. Apucă-l cu putere şi-l ţine bine, lovindu-l fără milă cu toiagul, până când va preda ceata duhurilor celor rele. Leagă-i apoi tare pe toţi cu puterea toiagului Meu, după porunca Mea şi apoi aruncă-i în chinurile iadului cele mai groaznice şi fără milă”. 

Când toate au fost gata, s-a făcut semn Arhanghelului care ţinea trâmbiţa, să trâmbiţeze puternic. Imediat s-a făcut o tăcere de moarte ca şi cum s-ar fi liniştit toate. La prima trâmbiţare s-au alcătuit toate trupurile morţilor. La a doua, Duhul Domnului a pus sufletele în trupurile moarte. Spaimă şi cutremur a cuprins toate; cele cereşti şi cele pământeşti tremurau. Atunci a sunat a treia oară şi cea mai înfricoşată trâmbiţă, care a zguduit toată lumea, când morţii au înviat din morminte „într-o clipă”.

 Înfricoşată privelişte ! 

Erau mai mulţi decât nisipul mării. În acelaşi timp se coborau din ceruri ca o ploaie deasă spre Tronul Judecăţii cetele îngereşti, zicând cu glas de tunet: Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de frică şi de cutremur! Tot pământul şi mulţimea nenumărată a cetelor îngereşti stăteau aşteptând. Tremurau plini de spaimă în faţa înfricoşatei stăpâniri dumnezeieşti, care se cobora pe pământ. Şi pe când toţi priveau în sus, au început cutremure, tunete şi fulgere în Valea Judecăţii şi în văzduh şi toţi au fost cuprinşi de groază. Atunci tăria cerului s-a strâns ca o carte şi a apărut cinstita Cruce strălucind şi scânteind ca soarele. Îngeri o ţineau înaintea Domnului nostru Iisus Hristos şi Judecătorul lumii, care venea. Apoi se auzea un imn, o cântare străină: Binecuvântat este cel ce vine întru numele Domnului, Dumnezeu este Domnul, Judecător, Stăpânitor şi Domn al păcii. 

Îndată ce s-a terminat această puternică slavoslovie, a apărut Judecătorul pe nori, şezând pe tron de foc. Cu preacurata Lui strălucire învăpăia cerul şi pământul. Atunci, din mulţimea morţilor care înviaseră, unii au început să strălucească ca soarele şi îndată au fost răpiţi de nori în văzduh pentru întâmpinarea Domnului lor. Cei mai mulţi, însă, au rămas jos. Nimeni nu i-a luat la cer. Se tânguiau cu amar că nu s-au învrednicit şi ei să fie răpiţi de nori şi mâhnirea şi durerea umpleau de amărăciune sufletele lor. Au căzut toţi în genunchi în faţa Judecătorului şi apoi sau ridicat. Înfricoşatul Judecător se aşezase deja pe Tronul judecaţii şi în jurul Lui se adunaseră toate puterile cereşti cu frică şi cu cutremur. Cei ce fuseseră răpiţi pe nori pentru întâmpinarea Lui, stăteau de-a dreapta; ceilalţi se aflau de-a stânga Judecătorului. Cei mai mulţi dintre aceştia erau iudei, conducători, Arhierei, preoţi, împăraţi, mulţime de monahi şi mireni. Stăteau ruşinaţi şi se jeleau de pierzarea lor. Feţele lor erau ticăloşite şi suspinau cu adâncă mâhnire. O tânguire de moarte s-a lăsat peste toţi şi nici o mângâiere nu le venea de nicăieri. Dar cei ce stăteau de-a dreapta Judecătorului erau veseli, luminoşi ca soarele, cinstiţi, slăviţi, albi ca lumina, parcă aprinşi de o dumnezeiască lumină. Ca să îndrăznesc s-o zic, semănau cu Domnul şi Dumnezeul lor.

Deodată, înfricoşatul Judecător şi-a aruncat privirea într-o parte şi în alta. S-a uitat de-a dreapta bucuros şi a zâmbit. Când însă s-a întors spre stânga, s-a tulburat; s-a mâniat tare şi Şi-a întors îndată faţa. Atunci, cu glas puternic şi dumnezeiesc, a zis celor de-a dreapta: 

– Veniţi, binecuvântaţii Părintelui Meu, de moşteniţi Împărăţia care a fost gătită vouă de la întemeierea lumii. Căci am flămânzit şi Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi M-aţi primit, gol şi M-aţi îmbrăcat, bolnav şi M-aţi cercetat, în temniţă şi aţi venit la Mine. Atunci, aceia s-au mirat şi au întrebat: 

– Doamne, când Te-am văzut flămând şi ţi-am dat să mănânci, sau însetat şi Te-am adăpat? Şi când Te-am văzut străin şi Te-am primit, sau gol şi Te-am îmbrăcat, şi când Te-am văzut bolnav şi în temniţă? 

– Amin zic vouă, întrucât aţi făcut unuia din aceşti fraţi ai Mei mai mici, Mie Mi-aţi făcut. 

Apoi S-a întors şi către cei „de-a stânga” şi le-a zis cu asprime: 

– Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic care este gătit diavolului şi slugilor lui. Căci am flămânzit şi nu Mi-aţi dat să mănânc, am însetat şi nu Mi-aţi dat să beau, străin am fost şi nu M-aţi primit, gol şi nu M-aţi îmbrăcat, bolnav şi în temniţă şi nu M-aţi cercetat. 

– Doamne, i-au răspuns aceia, nedumeriţi, când Te-am văzut bolnav şi în temniţă şi nu Ţi-am slujit Ţie? 

– Amin zic vouă, le-a răspuns Domnul, întrucât nu aţi făcut aceasta unuia dintre aceşti mai mici, nici Mie nu Mi-aţi făcut. Pieriţi din ochii Mei, blestemaţi ai pământului! În tartar, în scrâşnirea dinţilor, acolo va fi plângere şi tânguire fără de sfârşit! 

Cum a rostit Judecătorul această hotărâre, dinspre răsărit s-a pornit un uriaş râu de foc care curgea vijelios spre apus. Era lat ca o mare întinsă. Văzându-l, păcătoşii din stânga s-au îngrozit şi au început să tremure de spaimă în deznădejdea lor. Atunci, nemitarnicul Judecător a poruncit ca toţi, drepţi şi păcătoşi, să treacă prin râul cel arzător, pentru ca să fie încercaţi prin foc. Au început cei din dreapta, care au trecut toţi şi au ieşit ca aurul curat. Lucrurile lor nu au ars, ci sau arătat, prin încercare, mai luminoase şi mai limpezi, iar ei s-au umplut de bucurie. Apoi au început să treacă şi cei din stânga prin foc, ca să fie încercate şi lucrurile lor. Dar fiindcă erau păcătoşi, flăcările au început să-i ardă, ţinându-i în mijlocul râului. Şi lucrurile lor au ars ca pleava, iar trupurile au rămas întregi, ca să ardă ani şi veacuri nesfârşite, împreună cu diavolii. Nici unul nu a reuşit să iasă din acel râu de foc. Pe toţi i-a ţinut focul, pentru că erau vrednici de osândă şi de pedeapsă. 

După ce păcătoşii au fost predaţi iadului, Înfricoşatul Judecător S-a ridicat de pe tron şi a pornit către dumnezeiescul palat, împreună cu toţi Sfinţii Săi. Îl înconjurau cu multă frică şi cutremur Puterile cereşti, cântând: Ridicaţi căpetenii porţile voastre şi vă ridicaţi porţile cele veşnice şi va intra Împăratul slavei, Domnul şi Dumnezeul dumnezeilor, împreună cu toţi Sfinţii Lui, care se vor bucura de veşnica moştenire. Altă ceată răspundea şi zicea: „Binecuvântat este Cel ce vine întru numele Domnului, cu cei pe care i-a învrednicit Harul Său să se numească fii ai lui Dumnezeu. Dumnezeu este Domnul, împreună cu fiii Noului Sion şi S-a arătat nouă”. Şi Arhanghelii, care mergeau după Domnul, Îl slavosloveau, cântând pe rând o cântare cerească: Veniţi să ne bucurăm de Domnul şi să strigăm lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru; să întâmpinăm faţa Lui cu mărturisire şi în psalmi să-i cântăm lui. Iar altă ceată răspundea armonios: 

Dumnezeu mare este Domnul şi împărat mare peste tot pământul. 

Că în mâna Lui sunt marginile pământului şi înălţimile munţilor ale Lui sunt. 

Acestea şi multe alte cântări armonioase cântau îngerii, încât toţi care le auzeau se bucurau de o negrăită bucurie. Astfel cântând, au intrat Sfinţii cu Domnul Iisus Hristos la ospăţul cel ceresc din dumnezeiescul palat şi inimile lor săltau de bucurie. Şi îndată porţile palatului s-au închis. Atunci, Împăratul ceresc a chemat pe mai marii îngerilor. Primii au venit Mihail, Gavriil, Rafail, Uriil şi conducătorii cetelor. Au urmat apoi cei doisprezece luminători ai lumii, Apostolii. Lor le-a dat Domnul slavă strălucită şi douăsprezece tronuri ca de foc, ca să stea cu multă cinste lângă Învăţătorul lor, Hristos. Chipul lor scânteia de o negrăită lumină veşnică şi hainele lor străluceau şi erau luminoase ca chihlimbarul; şi căpeteniile îngerilor îi cinsteau. Apoi li s-au dat şi douăsprezece coroane minunate, împodobite cu pietre de mult preţ, care străluceau cu o lumină orbitoare şi îngeri slăviţi le ţineau deasupra capetelor lor. Au venit apoi înaintea Domnului cei şaptezeci de Apostoli. De asemenea şi aceştia au primit cinste şi slavă, dar cununile celor doisprezece erau mai minunate. Acum a venit rândul mucenicilor. Aceştia au primit cinstea şi slava marilor oşti îngereşti care s-au prăbuşit din cer împreună cu Lucifer. Adică, Mucenicii au devenit îngeri şi conducători ai cetelor îngereşti. Îndată li s-a adus o mulţime de coroane care au fost puse pe sfintele lor capuri. Cum străluceşte soarele, aşa străluceau şi coroanele. 

Astfel, Sfinţii Mucenici, îndumnezeiţi, se bucurau de o nespusă bucurie. Apoi a intrat ceata sfântă a Ierarhilor, preoţilor, diaconilor şi a celorlalţi clerici. Au fost încununaţi şi ei cu cununi veşnice, potrivit cu râvna, răbdarea şi lucrarea lor. Cunună de cunună se deosebea în slava ei, precum se deosebeşte stea de stea. Şi mulţi preoţi şi diaconi erau mai slăviţi şi mai luminoşi decât mulţi arhierei. Lor li s-a dat şi câte o biserică, pentru ca să aducă pe jertfelnicul cel înţelegător, Sfânta Jertfă şi slujbe bine plăcute lui Dumnezeu. A intrat apoi cuvioasa ceată a monahilor. Chipul lor revărsa o tainică mireasmă şi scânteia ca soarele. Domnul i-a împodobit cu şase aripi şi prin puterea Sfântului Duh au devenit asemenea cu înfricoşaţii Heruvimi şi Serafimi şi au început să cânte cu glas de tunet: 

Sfânt, Sfânt, Sfânt Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui! 

Slava lor era mare, negrăită, şi cununile lor felurit împodobite şi luminoase; potrivit cu luptele şi cu sudorile lor, au primit şi cinstea. A urmat apoi ceata proorocilor. Lor le-a dăruit Împăratul Cântarea Cântărilor, Psaltirea lui David, timpane şi hore, lumină nematerialnică, strălucitoare, negrăită bucurie şi slavoslovia Duhului Sfânt. Atunci, Stăpânul dumnezeiescului ospăţ le-a cerut să cânte ceva. Şi au cântat o cântare aşa de melodioasă, încât toţi săltau de fericire. 

După ce sfinţii au primit aceste daruri din Preacuratele mâini ale Mântuitorului, aşteptau acum pe acelea pe care ochiul nu le-a văzut şi urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit. A intrat apoi toată ceata oamenilor care s-au mântuit în lume: săraci şi domni, împăraţi şi supuşi, robi şi liberi. Au stat toţi înaintea Domnului, Care a despărţit dintre ei pe cei milostivi şi curaţi şi le-a dat desfătarea Raiului din Eden, palate cereşti şi luminoase, cununi de mult preţ, sfinţenie şi bucurie, sceptruri şi tronuri şi îngeri ca să-i slujească. Apoi au venit toţi cei ce din dragoste pentru Hristos s-au făcut „săraci cu duhul”. Acum au fost slăviţi foarte mult. Din Însăşi mâna lui Hristos au primit cunună strălucită şi moştenirea Împărăţiei cerurilor. Apoi „cei ce plâng păcatele lor” şi-au primit marea mângâiere a Sfintei Treimi. Pe urmă, „cei blânzi” şi fără răutate, care au moştenit cerescul pământ, unde se află dulceaţa şi mireasma Duhului Sfânt. Şi ei au fost cuprinşi de o negrăită bucurie şi plăcere, văzând că s-au învrednicit să moştenească pământul cel fericit; cununile lor ca de trandafiri, scânteiau. Au urmat cei „flămânzi şi însetaţi de dreptate”. Lor le-a dat plata dreptăţii ca să se sature şi cu buna lor aşezare s-au bucurat, văzând că împăratul Hristos este înălţat şi slăvit de îngeri. Apoi au intrat „cei prigoniţi pentru dreptate”. Lor le-a dăruit sfânta slavoslovie şi preaminunata viaţă. S-au aşezat pentru ei tronuri minunate, pe care să stea în Împărăţia cerurilor. Coroanele lor erau de aur sfânt şi nematerialnice şi străluceau aşa de tare, încât de slava lor să se bucure şi cetele îngereşti. Au intrat apoi, ceata celor „prigoniţi pentru Hristos”, Marele Dumnezeu şi Mântuitorul sufletelor noastre. Pe ei i-a aşezat pe tronuri de aur şi au fost lăudaţi de Dumnezeu. 

După aceştia a intrat marea mulţime de păgâni, care nu au cunoscut legea lui Hristos, dar din fire au ţinut-o, ascultând de glasul conştiinţei lor. Mulţi străluceau ca soarele de nevinovăţia şi curăţia lor şi Domnul le-a dat Paradisul şi cununi luminoase şi împletite cu trandafiri şi crini. Dar pentru că au fost lipsiţi de Dumnezeiescul Botez erau orbi. Pentru că Sfântul Botez este lumina şi ochiul sufletului. Şi nu vedeau deloc slava lui Dumnezeu. De aceea cine nu este botezat, deşi moşteneşte bucuria Raiului şi simte ceva din mireasma şi dulceaţa lui, nu vede nimic. 

După aceştia, a văzut Cuviosul Nifon o ceată de sfinţi care erau copiii creştinilor. Toţi păreau să fie ca de treizeci de ani. Mirele i-a privit cu faţă veselă şi le-a zis: 

– Haina Botezului este într-adevăr fără pată, fapte însă deloc. Vouă ce să vă fac? Atunci şi ei au răspuns cu îndrăzneală: 

– Doamne, am fost lipsiţi de bunătăţile Tale cele pământeşti, cel puţin să nu ne lipseşti de cele cereşti! A zâmbit Mirele şi le-a dat bunătăţile cele cereşti. Au primit şi cununa nevinovăţiei şi a nerăutăţii şi toate oştile cereşti i-au admirat. Era minunat să auzi pe sfinţii îngeri, care bucurându-se nespus de vederea tuturor cetelor sfinţilor, cântau dulci cântări. 

După toate acestea, vede Nifon că vine înaintea Mirelui o dumnezeiască Mireasă. În jurul ei se revărsau miresme cereşti şi mir dumnezeiesc. Pe preafrumosul ei cap purta o neasemuită diademă împărătească, care scânteia. Îngerii o priveau uimiţi şi sfinţii copleşiţi. Harul Sfântului Duh o îmbrăca în haină aurită şi preaînfrumuseţată. Intrând în dumnezeiescul palat, o însoţeau o mulţime nenumărată de fecioare, care cântau cu slavoslovii şi imne măreţia lui Dumnezeu. Când a ajuns lâng Mirele Hristos, marea Împărăteasă s-a închinat de trei ori împreună cu toate sfintele fecioare. 

Atunci „Cel Preafrumos” a văzut-o şi s-a bucurat. Şi-a plecat capul şi a cinstit-o ca pe Preacurata Sa Maică. Aceasta s-a apropiat cu multă evlavie şi cinste şi a sărutat nemuritorii şi neadormiţii Săi ochi, precum şi îndureratele Sale mâini. După dumnezeiasca sărutare, Domnul a dat fecioarelor haina strălucitoare şi cununi prea luminoase şi apoi au venit toate puterile cereşti cântând şi fericind-o şi slăvind-o. Atunci, Mirele s-a ridicat de pe Tronul Său, având de-a dreapta Sa pe Maica Sa, iar la stânga, pe cinstitul Prooroc şi Înaintemergătorul Său, a ieşit din palat şi a mers la dumnezeiescul ospăţ, unde se aflau bunătăţile pe care ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, pregătite pentru toţi cei ce au iubit pe Dumnezeu. 

În urmă veneau toţi sfinţii. Aceştia, cum au văzut bunătăţile, s-au umplut de o nespusă bucurie şi au început să umble prăznuind la minunatul ospăţ. Dar pe acestea robul lui Dumnezeu Nifon nu a mai putut să le descrie. Deşi l-am silit de multe ori, nu mi-a spus măcar cât de puţin. 

– Nu pot, fiule, zicea suspinând, să înfăţişez cu limba sau să asemuiesc cu vreun lucru pământesc lucrurile acelea. Erau mai presus de orice cugetare şi închipuire, dincolo de toate cele văzute şi nevăzute Deci, după ce Domnul a împărţit sfinţilor toate bunătăţile cele negrăite şi nemaiauzite, a poruncit Heruvimilor să înconjoare veşnicul ospăţ, aşa cum zidul înconjoară un oraş. A poruncit apoi ca Serafimii să înconjoare pe Heruvimi, Domniile pe Tronuri, Începătoriile pe Domnii, Stăpâniile pe Începătorii şi în sfârşit Puterile cerurilor pe Stăpânii. Precum un zid înconjoară un oraş, aşa şi cetele cereşti se înconjurau una pe alta. De-a dreapta ospăţului veacurilor stătea cu mare cinste Arhanghelul Mihail cu ceata lui; la stânga Gavriil cu ceata lui, Uriil stătea la apus şi Rafail la răsărit. 

Toate acestea s-au făcut cu porunca Domnului nostru Iisus Hristos, a Marelui Dumnezeu şi a Mântuitorului tuturor sfinţilor. Aceste patru cete erau foarte mari şi împreună cu cetele preacuratelor Puteri înconjurau ospăţul lui Dumnezeu cu mare strălucire. Când toate acestea s-au terminat, atunci Însuşi Dumnezeu Omul Iisus s-a supus „Celui ce-I supusese toate” şi I-a predat toată stăpânia şi domnia şi puterea, care o luase de la El. Apoi El a intrat la dumnezeiescul ospăţ, ca Moştenitor al Tatălui, Împărat şi Arhiereu împreună moştenitor cu toţi sfinţii. 

La sfârşitul tuturor tainelor pe care le-a văzut Sfântul Nifon, a văzut şi cea mai înfricoşată descoperire. Însuşi Tatăl Fiului Unul Născut, Născătorul, Lumina cea neapropiată şi negrăită, a răsărit deodată, luminând deasupra preacuratelor Puteri, deasupra tuturor cerurilor şi a cetelor cereşti. Lumina peste preacuratul ospăţ cum luminează soarele lumea. Aşa strălucea Tatăl milostivirilor. Şi precum buretele absoarbe şi ţine vinul, aşa şi sfinţii se umpleau de nespusa Dumnezeire a Tatălui şi Împăratului, neîntrerupt cu El în veci. De acum nu mai era pentru ei nici noapte, nici zi. Exista numai Dumnezeu şi Tatăl, Fiul şi Duhul, lumină şi hrană, viaţă şi strălucire, bucurie, veselie şi desfătare în Duhul Sfânt. Apoi s-a făcut o adâncă tăcere. 

Ochii Sfântului Nifon au primit o lumină curată, neamestecată ca să vadă. Primei cete, care înconjura ospăţul, i s-a rânduit să săvârşească o cântare neîntreruptă şi nesfârşită. Ea a fost cuprinsă de o negrăită şi nespusă bucurie. Îndată dumnezeiasca şi înfricoşata ceată a început o negrăită slavoslovie. Inimile sfinţilor săltau de bucurie şi desfătare. De la prima ceată, măreaţa cântare de slavoslovie a trecut la ceata a doua a serafimilor. A început atunci şi aceea să cânte cu multă măiestrie o cântare tainică. Ca o înşeptită dulceaţă răsuna slavoslovia şi în urechile sfinţilor, care se bucurau negrăit cu toate simţurile lor. Ochii vedeau lumina cea neapropiată, mirosul lor mirosea mireasma Dumnezeirii, urechile lor auzeau dumnezeiasca cântare a preacuratelor Puteri, gura lor gusta Trupul şi Sângele Domnului Iisus Hristos, nou, întru Împărăţia Cerurilor, mâinile lor pipăiau veşnicele bunătăţi şi picioarele lor săltau la ospăţ. Astfel, toate simţurile lor se saturau de negrăită bucurie. 

După puţin, a doua ceată a transmis acea dumnezeiască cântare cetei a treia, la a patra şi până la cea din urmă, producând cu dulceaţa cântării, plăcere şi bucurie în inimile sfinţilor. Şi era uimitor că cetele nu cântau mereu aceeaşi cântare, ci era o felurime nemărginită de cântări şi noutate în cântările pe care le cântau. Când cele şapte cercuri ale cetelor au completat preacurata lor slavoslovie, a început ceata Arhanghelilor cântarea cea întreit sfântă: a cântat Mihail şi a răspuns Gavriil; apoi a cântat Rafail şi a răspuns Uriil. Se auzea o armonie extraordinară. Cei patru stâlpi de foc, Arhanghelii, erau mai presus; cântarea lor era înflăcărată şi pătrunzătoare. Mişcaţi de acea negrăită dulceaţă au început atunci şi toţi sfinţii de la cerescul ospăţ să cânte măreţiile lui Dumnezeu. Astfel pretutindeni, înlăuntru şi afară răsuna cântare îngerească. Cântare preasfântă care înflăcăra sfintele inimi cu o fericită plăcere în vecii nesfârşiţi. 

După ce le-a văzut pe toate acestea de trei ori Fericitul Nifon când se afla în mare răpire şi vedere, a auzit glasul lui Dumnezeu, zicându-i: „Nifone, Nifone, frumoasă a fost prooroceasca ta vedenie. Scrie dar cu amănuntul toate cele ce ai văzut şi auzit, pentru că aşa se vor întâmpla. Şi le-am arătat ţie pentru că Îmi eşti prieten credincios, fiu al Meu iubit şi moştenitor al Împărăţiei Mele. Încredinţează-te deci acum, când te-am învrednicit să vezi înfricoşatele taine, de marea Mea iubire de oameni faţă de cei ce se închină cu smerenie Împărăţiei şi Stăpânirii Mele. Pentru că Eu Mă bucur să privesc spre cel blând şi smerit şi care se cutremură de cuvintele Mele”. După ce i-a spus aceasta, Domnul l-a eliberat de acea înfricoşată şi prea minunată vedenie care îl stăpânise timp de două săptămâni. 

Când şi-a venit în sine, stătea îngrozit şi se tânguia îndurerat.  Lacrimile îi curgeau șiroaie și zicea:

Vai de mine ticălosul! Ce-l așteaptă pe bietul meu suflet! Vai de mine mișelul! Oare în ce stare mă voi afla acolo, eu păcătosul? Cum mă voi îndreptăți față de Judecătorul? Ce scuza voi aduce pentru pacatele mele si unde voi ascunde multimea faradelegilor mele? O, intinatule si ticalosule! Suspin nu am, nici lacrimi si nici pocainta nu aflu; milostenie deloc, nerautatea si blandetea se afla foarte departe de mine. Vai mie! Ce sa fac eu nevrednicul si intinatul? De unde sa incep sa-mi mantuiesc sufletul? Haina Botezului am intinat-o, botezul l-am murdarit, sufletul mi l-am innoroiat, mintea mi-am intunecat-o, viata mi-am cheltuit-o in petreceri si betii. O, pacatosul de mine! Nu stiu ce voi face. Ochii mei privesc lucrurile cele de rusine, urechile asculta cantece lumesti, mirosul adulmeca dupa miresme, gura imi este pornita spre lacomie. Vai mie, ticalosul! Mainile mele se bucura in pacate; trupul meu doreste sa se tavaleasca in noroiul faradelegii si cauta paturi moi si mancare aleasa.

O, o, nelegiuitul, intunecatul si intunecatul! Unde sa merg nu stiu! Cine ma va scoate din acel foc amar? Cine ma va izbavi din intunericul cel mai dinafara al infricosatului tartar? Cine ma va izbavi de scrasnirea dintilor? Vai, vai mie scarbosul si nelegiuitul! Mai bine era sa nu ma fi nascut!

O, de ce slava ma lipsesc eu innegritul! De ce cinste si de ce cununi! Ce bucurie si veselie voi pierde fiindca m-am robit de pacat! Ticaloase suflete, unde iti este umilinta, unde luptele, unde virtutiile? Vai tie intinatule! In ce loc te vei afla in ziua aceea? Ai facut vreun bine ca sa placi lui Dumnezeu? Vei merge in vapaie. Cum vei rabda vaiul si scrasnirea? O, intinate suflete, cum ai poftit sa te tavalesti mereu in necuratie, cum ai slujit necontenit pantecelui?

Nelegiuitule si stricatule, ce rusine vei suferi in fata lui Dumnezeu? Cu ce ochi te vei uita la dumnezeiasca Sa fata? Spune-mi! Spune-mi! Ai vazut acele prea minunate privelisti pe care Domnul le va infaptui candva. Spune-mi deci, o, suflete, ai vreo fapta vrednica de acea slava? Cum vei intra acolo, dupa ce ai intinat dumnezeiescul Botez? Vai de tine, ticaloase suflete al meu. Vei mosteni focul cel vesnic si unde va fi atunci pacatul si tatal lui ca sa te mantuiasca? Ci, Doamne Dumnezeul meu, mantuieste-ma de foc, de scrasnirea dintilor de tartar.

Cu aceste cuvinte se ocara pe sine Fericitul, rugându-se. În zilele urmatoare, îl vedeam că se plimba târându-și picioarele, ofta cu amare suspinuri, tânguire și lacrimi. Se gândea la lucrurile minunate pe care le văzuse și făcea tot ce se putea ca să le câștige.

Adeseori, când se gândea mai adânc și mai curat la vedenia sa, ieșea din sine. Ardea dupa vederea Duhului Sfânt și zicea:

O, ce bucurie, ce slavă, ce strălucire așteaptă pe sfinți în ceruri! Cum mă mai tem să nu fiu lipsit de ele!

Suspină adânc și adaugă: Doamne, ajută-mă și mântuiește întunecatul meu suflet !

†