ÎNCHISOAREA ♱ adevărată pildă de pocăință

Auzind eu, neputinciosul, că există oarecare stare de viaţă şi smerenie mare şi neobişnuită a celor aflaţi într-o mânăstire deosebită, numită ÎNCHISOAREA, supusă mai înainte pomenitului luminător al luminătorilor, l-am rugat pe acel drept să-mi înlesnească să ajung şi eu acolo. Şi marele bărbat a ascultat rugămintea mea, nevrând să întristeze sufletul meu nicio dată, întru nimic.

Ajungând deci eu în mânăstirea celor ce se pocăiau şi în locul celor ce plângeau cu adevărat, am văzut într-adevăr, dacă nu e prea îndrăzneţ să spun, ‘cele ce ochiul omului nepăsător nu le-a văzut şi la inima omului trândav nu s-au suit’ (1 Cor. 2,9), lucruri şi cuvinte care pot să-L silească pe Dumnezeu; îndeletniciri şi chipuri de viaţă care pot încovoia în scurt timp iubirea Lui de oameni.

Am văzut pe unii din vinovaţii aceia nevinovaţi, stand toată noaptea până dimineaţa afară, în aer liber, cu picioarele nemişcate, clătinându-se de somn în chip jalnic, prin silirea firii, şi nedăruindu-şi niciun pic de odihnă, ci lovindu-se şi trezindu-se cu ocărâri şi certări; pe alţii privind cu jale la cer şi cerând de acolo ajutor cu tânguiri şi strigări.

Pe alţii iarăşi, stând în rugăciune şi legându-şi mâinile la spate ca nişte osândiţi. Ei îşi ţineau faţa întristată, aplecată la pământ şi se osândeau, socotindu-se nevrednici să privească la ceruri, ba neputând nici măcar să spună ceva sau să se roage lui Dumnezeu, stăpâniţi de nepriceperea gândurilor şi a conştiinţei, neştiind cum şi de unde să ceară ajutor. Ei îşi înfăţişau doar sufletul lui Dumnezeu, fără cuvânt, şi mintea fără glas şi plină de întuneric şi de o undă subţire de deznădejde.

Pe alţii, sezând pe pământ în sac şi cenuşă şi acoperindu-şi faţa cu genunchii şi bătându-şi fruntea de pământ. Pe alţii, bătându-şi mereu pieptul şi chemându-şi înapoi sufletul şi viaţa lor. Unii dintre aceştia udau pământul cu lacrimi. Alţii, fiind lipsiţi de lacrimi, se loveau pe ei înşişi. Unii se văitau pentru sufletele lor, ca pentru nişte morţi, neputând să rabde strâmtorarea inimii lor. Iar alţii gemeau cu inima, dar cu gura împiedicau sunetul tânguirii; însă deoarece nu mai puteau să-l ţină, ţipau pe neaşteptate.

Am văzut acolo pe unii ca ieşiţi din ei înşişi în felul purtării şi al gândirii, pierduţi şi întunecaţi de multa mâhnire şi nesimţitori faţă de toate cele ale vieţii; apoi scufundaţi în adâncul smereniei şi frigându-şi în focul întristării lacrimile ochilor. Pe alţii zăcând jos îngânduraţi şi căutând la pământ, mişcându-şi capetele şi răcnind ca nişte lei, din fundul inimii şi scrâşnind din dinţi şi suspinând.

Unii dintre ei cereau cu bună nădejde iertarea de toate şi se rugau. Alţii, dintr-o smerenie negrăită, se osândeau, socotindu-se nevrednici de iertare şi nefiind în stare să se apere, strigau către Dumnezeu. Unii se rugau să fie pedepsiţi aici şi miluiţi acolo. Iar alţii, zdrobiţi de povara conştiinţei, cereau cu sinceritate să nu fie chinuiţi (în iad), nici învredniciţi de Împărăţie, căci ‘de ajuns ne este’.

Am văzut acolo suflete smerite, zdrobite şi încovoiate sub greutatea sarcinii şi putând să înmoaie însăşi nesimţirea pietrelor cu glasurile ce strigau către Dumnezeu. Căci ziceau căutând în jos, la pământ: ‘Ştim, ştim, că suntem vrednici de toată pedeapsa şi chinuirea. Şi pe drept cuvânt. Că nu ne ajunge puterea de a răspunde pentru mulţimea datoriilor noastre, nici de vom ruga toată lumea să plângă pentru noi. Numai atâta dorim, numai atâta ne rugăm, numai atâta cerem: „Nu cu mânia Ta să ne mustri pe noi, nici cu urgia Ta să ne pierzi pe noi” (Psalm 6, 1; 37,1), nici după judecata Ta cea dreaptă să ne trimiţi pe noi la chinuri. Ci cruţă-ne şi ne va fi de ajuns, ca să ne izbăvim de marea Ta ameninţare şi de chinurile cele fără de nume şi ascunse. Pentru că nu îndrăznim să cerem iertarea deplină. Căci cum am îndrăzni noi, cei ce nu ne-am păzit nepătată făgăduinţa noastră, ci am întinat-o după iubirea Ta de oameni şi după iertarea de mai înainte!’

Se putea vedea acolo, o, prieteni, se puteau vedea cu adevărat în chip vădit cuvintele lui David. Se puteau vedea oameni îndurând chinuri şi încovoiaţi până la sfârşitul vieţii lor, umblând toată ziua întristaţi. Se puteau vedea uitând să mănânce pâinea lor, iar apa lor bând-o amestecată cu plânsul şi mâncându-şi pâinea tăvălită în cenuşă şi în praf. Se puteau vedea alţii având piele lipită de oase şi fiind uscaţi ca iarba veştedă (Ps. 37,6; 101,6). Nimic altceva nu se putea auzi de la ei decât aceste cuvinte: ‘Vai, vai, vai! Of, Of! E drept, e drept! Cruţă-mă, cruţă-mă, Stăpâne!’ Unii ziceau: ‘Miluieşte-mă, miluieşte-mă!’ Iar alţii mai jalnic: ‘Iartă-mă, Stăpâne! Iartă-mă, de se poate!’

Unii se pedepseau pe ei înşişi în arşiţă, alţii se chinuiau în frig. Unii gustând puţină apă, se opreau îndată; gustau doar atâta să nu moară de sete; alţii, împărtăşindu-se de puţină pâine, aruncau restul cu mâna departe de ei, numindu-se nevrednici de hrana cuvântătoare, ca unii ce au săvârşit faptele celor necuvântătoare.

Unde se vedea între ei vreo izbucnire de râs? Unde, vreo vorbărie fără rost? Unde, vreo faptă a iuţimii? Unde, vreo faptă de mânie? Nici nu mai ştiau de este printre oameni vreo mânie, căci plânsul alungase dintre ei cu desăvârşire iuţimea. Unde se vedea vreo împotrivire în cuvânt? Unde, vreo sărbătoare? Unde, vreo îndrăzneală? Unde, vreo lecuire a trupului? Unde, vreo urmă de slavă deşartă? Unde, vreo nădejde de desfătare? Unde, gândul la vin? Unde, gustarea vreunor poame? Unde, mângâierea de conţinutul vreunor oale? Unde, îndulcirea gâtlejului? Nădejdea tuturor acestora se stinsese la ei. Unde se vedea la ei grija de ceva pământesc? Unde, gândul de a judeca pe careva dintre oameni? Nimic din toate acestea.

Acestea erau la ei cele spuse, cugetate şi strigate neîncetat către Dumnezeu. Unii, bătându-şi cu putere pieptul, strigau către Dumnezeu de parcă stăteau la poarta cerului: ‘Deschide-ne, Judecătorule, deschide-ne, că ne-am închis prin păcate poarta şi am rămas afară’. Iar alţii ziceau: ‘Arată-Ţi numai faţa Ta şi îndată ne vom mântui!’ (Ps. 79,4). Alţii iarăşi: ‘Arată-Te sărmanilor ce şed în întuneric şi în umbra morţii!’ (Lc. 1,79). Altul, la rândul său: ‘Degrabă să ne întâmpine îndurările Tale, Doamne, că ne-am pierdut, că am deznădăjduit, că ne-am stins foarte’ (Ps. 78,8; 101,4).

Unii ziceau: ‘Oare Se va mai arăta Domnul de aci înainte deasupra noastră?’ Alţii: ‘Oare trecut-a sufletul nostru peste datoria cea de nesuferit?’ (Ps. 123,4). Altul: ‘Oare Se va milostivi Domnul de aci înainte de noi? Oare Îl vom auzi zicându-ne nouă celor din legăturile de nedezlegat: ‘Ieşiţi!’; şi celor din iadul pocăinţei: ‘Iertaţi să fiţi!’? Oare intrat-a strigarea noastră la urechile Domnului?’

Toţi şedeau privind pururea cu ochii sufletului lor moartea şi zicând: ‘Oare ce ni se va întâmpla? Oare care va fi hotărârea? Oare care va fi sfârşitul nostru? Oare va mai fi pentru noi chemare înapoi? Oare mai este iertare pentru noi întunecaţii, smeriţii, osândiţii? Oare a avut cererea noastră putere să intre înaintea Domnului, sau s-a întors înapoi, pe drept cuvânt, umilită şi ruşinată? Oare intrând, cât folos a agonisit? Câtă bunăvoinţă? Cât rod a dobândit lucrarea ei? Pornind din trupuri şi guri necurate şi neavând multă putere, a împăcat ea oare pe Domnul cu desăvârşire, sau măcar în parte? Sau a tămăduit, măcar pe jumătate, ranele noastre, care sunt mari şi au nevoie de mari dureri şi sudori şi de multe osteneli? Oare s-au apropiat de noi îngerii păzitori? Sau sunt încă departe de noi? Căci dacă nu s-au apropiat de noi, toată osteneala noastră e fără folos şi deşartă. Pentru că rugăciunea noastră nu are puterea îndrăznirii, nici înariparea curăţiei pentru a intra la Domnul, dacă îngerii noştri călăuzitori nu se vor apropia de noi, ca să o ia pe aceasta şi să o aducă Domnului’.

Unii de multe ori se întrebau unii pe alţii, plini de nesiguranţă, zicând: ‘Oare vom scăpa, fraţilor? Oare ni se va împlini rugămintea? Oare va fi primită? Oare ne va deschide? Iar ceilalţi răspundeau: ‘Cine ştie (cum ziceau fraţii noştri Niniviteni), de Se va răzgândi Domnul şi ne va izbăvi pe noi de multa muncire? Dar noi să facem ceea ce ţine de noi. Şi de nu ne va deschide, binecuvânt să fie Domnul Dumnezeu, Cel ce ne-a lăsat afară cu dreptate. Dar să stăruim, bătând până la sfârşitul vieţii noastre. Poate pentru multa noastră îndrăzneală şi stăruinţă, ne va deschide Prea Bunul’.

Pentru aceea, îndemnându-se unii pe alţii, ziceau: ‘Să alergăm, fraţilor! E nevoie de alergare, de alergare cu putere, pentru că am rămas afară din buna noastră frăţime. Să alergăm, necruţând trupul nostru murdar şi pornit spre rele, ci să-l omorâm (mortificăm), cum ne-a omorât şi el pe noi’. E ceea ce şi făceau acei fericiţi, stăpâniţi de simţul vinovăţiei.

Se vedea la ei genunchi uscaţi de mulţimea mătăniilor; ochii topiţi şi scufundaţi înăuntru, undeva în adânc. Erau lipsiţi de păr; obrajii erau răniţi şi arşi de fierbinţeala lacrimilor; feţele vestejite şi galbene, nedeosebite întru nimic de feţele morţilor.

Ce înseamnă greaua pătimire a celor îndrăciţi pe lângă a acelora? Sau a celor îndureraţi pentru morţi? Sau a celor ce petrec în exil? Sau pedeapsa celor osândiţi pentru omoruri? Nimic nu e chinul şi pedeapsa fără de voie a acestora, pe lângă cea de bună voie a acelora. Şi vă rog să nu socotiţi cele spuse, poveşti, fraţilor. Aceştia rugau de multe ori pe judecătorul acela mare, pe păstorul şi îngerul între oameni, să le pună mâinile şi grumazul în fiare şi cătuşi, şi să le ţintuiască picioarele în butuci ca la cei osândiţi şi să nu-I dezlege de acelea îaninte de a-i primi mormântul, ba nici chiar în mormânt.

Dar nu voi ascunde nici smerirea cu adevărat vrednică de milă şi iubirea zdrobită către Dumnezeu şi pocăinţa acestor fericiţi. Când vedeau că vor purcede spre Domnul, ca să se înfăţişeze înaintea Scaunului Celui neprimitor de mită, acei buni locuitori ai locului de pocăinţă rugau, prin întâistătătorul lor, cu jurăminte, pe acel mare păstor, să nu-i învrednicească pe ei de înmormântare omenească, ci să fie aruncaţi, ca nişte dobitoace, în apa râului, sau să fie lăsaţi în ţarina cutreierată de fiare.

Dar cât de înfricosătoare şi de jalnică era priveliştea ceasului lor din urmă? Când împreună osândiţii simţeau pe cel ce o lua înaintea lor că era gata să se sfârşească, îl înconjurau până ce avea încă mintea în putere. Şi plângând, şi plini de dor, şi clătinându-şi captele în cea mai jalnică înfăţişare, întrebau însetaţi cu cuvinte întristate, pe cel ce se stingea, zicând către el, aprinşi de milă: ‘Ce este frate şi împreună-osândite? Cum e? Ce zici? Ce nădăjduieşti? Ai dobândit prin osteneală ceea ce căutai, sau n-ai izbutit? Ai ajuns, sau n-ai reuşit? Ai luat încredinţarea? Sau nădejdea îţi este nesigură? Ai ajuns la slobozenie? Sau gândul ţi se clatină încă şi se îndoieşte? Simţi în inima ta vreo luminare, sau încă e întunecată şi ocărâtă? Se aude în tine vreun glas care îţi spune înăuntru: ‘Iată, te-ai făcut sănătos’ (In. 5,1), sau: ‘Credinţa ta te-a mântuit’ (Lc. 10,42)? Sau ţi se pare că auzi încă pe aclea care spune: ‘Întoarcă-se păcătoşii în iad’ (Ps. 9,17) şi: ‘Legându-i mâinile şi picioarele, aruncaţi-l în întuneric’ (Mt. 22,13) şi: ‘Piară nelegiuitul, ca să nu mai vadă slava Domnului’ (Is. 26,10)? Ce spui, frate, pe scurt? Te rugăm, spune-ne, ca să cunoaştem şi noi cele în care vom fi. Căci timpul tău s-a încheiat şi altul nu vei mai afla în veac’.

La acestea unii dintre cei ce adormeau, răspundeau: ‘Binecuvântat e Domnul care n-a depărtat rugăciunea noastră şi mila Lui de la noi’ (Ps. 65,19). Alţii iarăşi: ‘Binecuvântat e Domnul care nu ne-a dat pe noi spre vânarea dinţilor lor’ (Ps. 123,6). Dar alţii ziceau cu durere: ‘Oare a străbătut sufletul nostru puhoiul de nesuferit al duhurilor văzduhului? Nu avem încă îndrăzneala, ci aşteptăm să vedem ce se va întâmpla la judecata aceea’. Alţii au dat un răspuns mai durerors decât aceştia, zicând: ‘Vai sufletului care n-a păzit făgăduinţa nepihănită; în ceasul acesta şi numai în el se va cunoaşte ce s-a gătit lui’.

Iar eu văzând şi auzind acestea la ei, puţin a trebuit să nu deznădăjduiesc, cunoscând nepăsarea mea şi asemănând-o cu greaua lor pătimire.

Dar cum era şi aşezarea acelui loc şi întocmirea lui? Însăşi vederea locului îndemna la pocăinţă şi la plâns. Căci cele ce altora le sunt grele şi anevoie de primit, celor ce au căzut din virtute şi din bogăţia duhovnicească le sunt plăcute şi uşor de primit. Pentru că sufletul ce s-a lipsit de îndrăzneala de mai înainte şi a căzut din nădejdea nepătimirii, care a stricat pecetea curăţiei, a fost jefuit de bogăţia darurilor, s-a înstrăinat de mângâierea dumnezeiască, a călcat tocmeala cu Domnul, a stins focul cel bun al lacrimilor şi e lovit şi împuns cu durere de amintirea lor, nu numai că primeşte cu toată râvna ostenelile, ci şi pe sine se sârguieşte a se ucide în chip bine credincios prin nevoinţă, dacă a mai rămas în el o scânteie de iubire şi de frica Domnului. Aşa făceau cu adevărat fericiţii aceştia.

Căci având în minte acestea şi gândind la înălţimea virtuţii din care au căzut, ziceau: ‘Adusu-ne-am aminte de zilele de la început’ (Ps. 142,5), de focul acela al sârguinţei noastre. Alţii strigau către Dumnezeu: ‘Unde sunt milele Tale cele dintru început, Doamne, pe care le-ai arătat sufletului nostru întru adevărul Tău?’ Altul: ‘Cine ma va pune în lunile zilelor celor dianinte, în care mă păzea Dumnezeu, când strălucea lumina Lui peste capul inimii mele?’ (Iov 29,1-3).

Şi cum îşi aduceau aminte şi de virtuţile lor de mai înainte, a căror pierdere plângând-o ca nişte prunci, ziceau: ‘Unde este curăţia rugăciunii? Unde, îndrăzneala ei? Unde, lacrima dulce în locul celei amare? Unde, nădejdea nevinovăţiei şi curăţirii desăvârşite? Unde, aşteptarea fericitei nepătimiri? Unde, credinţa faţă de păstor? Unde, lucrarea rugăciunii lui în noi? Toate acestea s-au pierdut şi au pierit, ca şi cum nu s-au fi văzut niciodată, şi s-au mistuit şi au plecat ca şi cum n-ar fi fost’.

Dar să ne întoarcem la cuvântul nostru. După ce am petrecut în închisoare 30 de zile, am revenit, neputând răbda mai mult, în obşte, la marele păstor. Acesta văzându-mă schimbat cu totul şi turburat la culme, a cunoscut, prea înţeleptul, pricina schimbării, şi mi-a zis: ‘Ce este, părinte Ioane? Ai văzut nevoinţele celor ce se chinuiesc?’ Iar eu am zis: ‘Am văzut, părinte, şi m-am minunat şi am fericit pe cei căzuţi care se plâng pe ei, mai mult decât pe cei ce n-au căzut şi nu se plâng pe ei; pentru că aceia prin cădere s-au ridicat la o înviere neprimejduită’. Iar acela zise: ‘Aşa este’.

Şi nemincinoasa lui limbă mi-a povestit următoarele: ‘Înainte cu zece ani aveam aci un frate foarte sârguincios şi aşa de lucrător, că eu, văzându-l pe el aşa de aprins cu duhul, tremuram pentru el şi mă temeam foarte de pizma diavolului, ca nu cumva, prin multa alergare, să-şi poticnească piciorul de vreo piatră, ceea ce obişnuieşte să se întâmple celor ce umblă repede. Acest lucru s-a şi întâmplat de fapt. Căci venind după un timp la mine, într-o seară târzie, îmi arătă o rană dezvelită şi îmi ceru un plasture, mai bine zis îmi ceru să-i ard rana cu fierul roşu; şi era turburat foarte. Dar văzând pe doftor că nu voia să se folosească de o prea mare asprime faţă de el (pentru că era vrednic şi de milă), se aruncă la pământ, îmi apucă picioarele, le spălă pe acestea cu lacrimi multe şi îmi ceru pedepsirea în închisoarea ce ai văzut-o’. ‘E cu neputinţă să nu merg acolo, striga, e cu neputinţă!’.

‘Astfel sili mila doftorului să treacă în asprime, lucru rar şi cu totul neobişnuit bolnavilor. Se duse repede la cei ce se pocăiesc, se făcu părtaş cu ei cu toată râvna, în plâns, rănindu-şi inima, ca cu un cuţit, cu întristarea din iubirea de Dumnezeu. Iar a opta zi a plecat la Domnul, rugându-se să nu i se facă parte de înmormântare. Dar eu l-am adus aci ca pe unul ce era vrednic şi l-am îngropat laolaltă cu părinţii. Pentru că după o săptămână de robie, în ziua a opta se lasă omul liber’.

De fapt mai este cineva care ştie limpede, că nu s-a sculat de la picioarele mele smerite şi întinate înainte de a fi câştigat bunăvoinţa lui Dumnezeu. Şi nu e de mirare. Căci primind în inimă credinţa desfrânatei aceleia, a udat şi el picioarele mele netrebnice cu aceeaşi încredinţare. Pentru că ‘celui ce crede, toate îi sunt cu putinţă’, a zis Domnul (Mc. 9,23).

(Cuvântul V - SCARA - Sfântul Ioan Scărarul)