Cum se cuvine să şadă în linişte cel cu dreaptă socoteală
Ascultă, iubitule: de vrei să nu se facă faptele tale deşarte şi zilele tale nelucrătoare şi lipsite de cîştigul nădăjduit de cei ce vieţuiesc cu dreaptă socoteală în linişte, să fie însăşi intrarea ta în aceasta cu dreaptă socoteală. Să nu faci aceasta cu alt gînd, ca să nu ajungi ca cei mulţi. Ci să ai neclintită în cugetare ţinta ei, ca spre ea să se îndrepteze toate faptele vieţuirii tale. Şi întreabă pe cei ce cunosc aceasta mai mult din cercare şi nu numai din cunoştinţă. Şi să nu te opreşti pînă nu te vei deprinde în toate cărările faptelor ei. Şi cercetează tot pasul pe care-l faci: ia seama dacă înaintezi prin el pe calea cuvenită, sau te-ai abătut pe vreo cărare, în afară de cea pe care trebuie să umbli. Şi să nu crezi că vieţuirea închinată întru totul liniştirii se desăvîrşeşte numai prin faptele cele arătate.
De doreşti să afli ceva şi să ajungi la aceea prin cercarea ta, ia seama la semnele şi dovezile ce se arată în sufletul tău la orice pas pe care-l faci şi din ele vei cunoaşte adevărul părinţilor, sau amăgirea vrăjmaşului. Să iei seama anume la acestea puţine, pînă ce te vei înţelepţi pe calea ta: cînd vezi că în liniştea ta cu mintea cugetarea ta se poate mişca în chip liber în gîndurile cele de-a dreapta şi nu e luată cu sila în stăpînire de vreun alt gînd, să ştii că liniştea ta e dreaptă. Şi iarăşi, cînd te rogi, de te afli într-un chip sau altul al rugăciunii tale departe de împrăştiere şi deodată se taie stihul de pe limba ta şi se întind peste sufletul tău legăturile tăcerii din afară de libertatea lui, iar acestea continuă cu stăruinţă, cunoaşte că mergi înainte în liniştea ta şi a început să ia chip blîndeţea în tine. Căci liniştea simplă, dintre faptele dreptăţii, e fără preţ. Vieţuirea simplă e socotită, de cei înţelepţi şi cu dreaptă socoteală, ca un mădular aparte, despărţit de ajutorul celorlalţi.
Şi iarăşi, de vezi cu sufletul tău că prin fiecare gînd mişcat în el şi prin vederile (contemplaţiile) ce-ţi vin în liniştea ta, ţi se umplu ochii de lacrimi şi ele curg peste obrajii tăi, fără silă, cunoaşte că a început să se facă înaintea ta o deschizătură în zidul despărţitor, spre pierderea potrivnicilor. Şi dacă vezi în tine, din timp în timp, cugetarea ta scufundîndu-se în lăuntrul tău, fără grija rînduielii obişnuite din afară, şi aceasta ţine un ceas şi mai mult şi după aceea vezi mădularele tale ca într-o oboseală mare şi pacea domnind peste gîndurile tale, şi aceasta rămîne în tine mult timp, cunoaşte că norul a început să umbrească peste cortul tău.
Iar dacă în vreme ce petreci în linişte afli în sufletul tău gînduri ce-l sfîşie şi-l iau în stăpînire, şi acestea îl învăluie cu sila în tot ceasul, iar cugetarea lui e îndreptată toată vremea spre cele ce le-a săvîrşit, sau doreşte să iscodească cele deşarte, cunoaşte că în deşert te osteneşti cu liniştea. Căci sufletul tău petrece în împrăştiere. Şi-i vin pricini pentru aceasta fie din afară, fie din nepăsarea din lăuntru faţă de datorii, mai bine zis faţă de priveghere şi de citire. Deci pune îndată rînduială în lucrarea ta.
Iar dacă făcînd aceasta intri în aceste zile, dar nu afli îndată pace dinspre tulburarea patimilor, să nu te miri. Căci dacă sînul pămîntului rămîne încă un timp îndelungat fierbinte după ce au trecut peste el razele soarelui şi mirosul leacurilor şi fumul de tămîie revărsat în văzduh stăruie timp îndelungat înainte de a se împrăştia şi de a dispărea, cu cît mai mult nu rămîn patimile, cînd sînt oprite de la materia obişnuită lor, lătrînd la uşi, asemenea cîinilor ce s-au obişnuit să lingă sîngele în măcelărie, pînă cînd nu li se risipeşte puterea obişnuinţei lor de mai înainte.
Cînd începe trîndăvia să intre, în chip ascuns, în sufletul tău şi se întoarce la cele întunecate dinapoia lui, şi casa a început să se umple de întuneric, se ivesc aceste semne: simţi în tine în chip ascuns că slăbeşti în credinţă şi prisoseşti în grija de cele văzute, că încrederea ta se micşorează şi pe aproapele tău îl păgubeşti şi întreg sufletul tău şi gura ta se umplu de dispreţ şi cu inima ta eşti pornit în gînduri şi în simţiri şi în toate lucrurile pe care le întîlneşti împotriva ori cărui om, ba şi împotriva Celui Prea Înalt; şi ţi-e teamă de vătămarea trupului tău, iar prin aceasta te stăpîneşte lipsa de curaj în tot ceasul şi din vreme în vreme se stîrneşte în sufletul tău frica, încît te temi şi te simţi urmărit şi de umbra ta. Căci ai acoperit credinţa cu necredinţa. Vorbim nu de cea care e temelia mărturisirii tuturor, ci de puterea aceea a minţii, care sprijineşte inima cu lumina înţelegerii şi trezeşte în suflet, prin mărturia conştiinţei, multă încredere către Dumnezeu, ca sufletul să nu se îngrijească de sine, ci să arunce asupra lui Dumnezeu grija sa fără de grijă în orice lucru.
Iar cînd mergi înainte, vei afla aceste semne vădite nemijlocit în sufletul tău. Atunci te întăreşti în toate şi te îmbogăţeşti în rugăciune şi nu lipseşte izvorul cîştigului (duhovnicesc) niciodată din cugetarea ta, în toate cîte le întîlneşti. Dar simţi totuşi slăbiciunea firii omeneşti şi prin fiecare din acestea te păzeşti de mândrie.
Pe de altă parte sînt trecute cu vederea de ochii tăi greşelile aproapelui. Şi te umpli de dorinţa de a ieşi din trup, in măsura in care doreşti să ajungi la cele viitoare. Şi toate necazurile cîte ni se întîmplă, cînd te întîmpină in chip arătat sau ascuns, le afli ca drepte.
Cercetezi cu de-amănuntul cele din preajma ta, ca prin aceasta să scapi de părerea de sine. Pentru toate dai mărturie şi mulţumire. Acestea sînt semnele celor ce veghează şi se păzesc şi stăruie în linişte şi doresc să ajungă la vieţuirea cea mai adevărată.
Iar cei trîndavi nu au nevoie de aceste semne subţiri ale curselor căderii, deoarece ei sînt departe de virtuţile ascunse. Cînd una din acestea începe să se ivească în sufletul tău, poţi să înţelegi în aceeaşi clipă în ce parte ai început să înclini. Căci cunoşti îndată din ce soi este.
Dumnezeu să ne dăruiască cunoştinţa adevărată !
Amin.
(Sfântul Isaac Sirul - CUVÂNTUL XII)
