Preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi vrăjmașii credinței
Preotul trebuie să fie pregătit pentru a lupta cu toţi: şi cu elenii şi cu iudeii şi cu ereticii !
Cel care are de luptat cu toţi aceşti duşmani, trebuie să cunoască felul de luptă al fiecăruia.
Acelaşi om trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş, şi general, şi pedestraşi cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare şi pe metereze. în bătăliile obşteşti, fiecare ostaş luptă cu arma pe care o are şi cu ea atacă şi se apără de duşmani; în lupta pe care o are de dus preotul, nu-i aşa.
Dacă cel care vrea să învingă nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că
bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine. Dar asta nu se întâmplă când diavolul simte că păstorul ştie toate ştiinţele şi cunoaşte bine toate vicleniile lui.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile.
O cetate, atâta vreme cât este înconjurată de ziduri puternice, îşi râde de asediatori, că e întărită bine; dar dacă se face în zid o spărtură, numai de mărimea unei portiţe, nu mai este de nici un folos celălalt zid înconjurător, deşi stă în picioare. Tot aşa şi cu cetatea lui Dumnezeu. Când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi; dar dacă un duşman poate să dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă nu o cucereşte toată, totuşi prin acea parte vatămă, ca să spun aşa, tot restul.
Ce folos are preotul dacă se luptă bine cu păgânii, dar iudeii îi jefuiesc turma ?
Ce folos are preotul dacă îi biruie şi pe păgâni şi pe iudei, dar maniheii îi răpesc oile ? Ce folos are preotul dacă, după ce îi doboară la pământ pe manihei, îi sfâşie oile duşmanii dinăuntru, care strecoară în sufletele credincioşilor credinţa că oamenii sunt supuşi destinului ?
Dar pentru ce să înşir toate rătăcirile diavolului ? Dacă păstorul nu ştie să combată bine toate aceste rătăciri diavoleşti, lupul poate mânca, cu o singură rătăcire, cele mai multe oi.
În războaie, victoria sau înfrângerea se aşteaptă de la soldaţii care stau şi luptă pe câmpul de bătaie; în luptele duse de preot, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Adeseori în lupta dusă împotriva duşmanilor credinţei, victoria este de multe ori de partea acelora care n-au luat parte de la început la luptă, nici nu s-au ostenit, ci au stat liniştiţi. Cel care nu-i destul de dibaci în aceste lupte se poate răni cu propria lui sabie şi ajunge de râsul prietenilor şi duşmanilor.
Voi încerca să lămuresc cele spuse, cu ajutorul unor exemple.
De pildă, ereticii care au îmbrăţişat învăţătura nebunească a lui Valentin şi Marcion, ca şi toţi cei care au aceeaşi boală ca şi ei, scot din catalogul dumnezeieştilor Scripturi legea dată de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atât de mult, încât, împotriva hotărârii lui Dumnezeu, se încăpăţânează să mai păzească toate prescripţiile legii, deşi chiar timpul îi
împiedică.
Biserica lui Dumnezeu însă evită şi o exagerare şi alta, mergând pe calea de mijloc. Nu obligă pe nimeni să se supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită şi aruncată; puterea ei a încetat, dar Biserica o laudă, pentru că a fost de folos într-o vreme.
De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiţi mai sus şi cu iudeii, trebuie să cunoască această poziţie a Bisericii faţă de legea lui Moise. Că dacă, voind să înveţe pe iudei că nu mai e nevoie de păzirea prescripţiilor legii vechi, ar începe să o critice fără cruţare, atunci ar da nu mică pricină ereticilor, care vor să o defaime; şi, dimpotrivă, dacă în strădania sa de a închide gura ereticilor, care defăima legea lui Moise, ar începe să o laude fără măsură, să o admire, spunând că e de neapărată trebuinţă şi acum, atunci ar deschide gura iudeilor.
O altă pildă. Ereticii înnebuniţi de nebunia lui Sabelie, şi ereticii turbaţi care urmează rătăcirea lui Arie, şi unii şi alţii, din pricina lipsei lor de măsură, s-au depărtat de credinţa cea sănătoasă. Şi unii şi alţii se numesc creştini; dar dacă ai cerceta învăţăturile lor, ai vedea că sabelienii nu sunt cu nimic mai buni decât iudeii - se deosebesc de ei numai cu numele - iar arienii au o erezie asemănătoare cu erezia lui Pavel din Samosata, amândoi depărtaţi de adevăr.
Mare este primejdia în lupta cu aceşti eretici !
Îngustă şi anevoioasă este calea şi mărginită, de o parte şi de alta, de prăpăstii adânci. Frica nu e mică. Te temi ca nu cumva, lovind pe unul, să fii rănit de celălalt. Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabelie spune îndată că tot aşa mărturiseşte şi el; dacă o desparţi, spunând că
altul este Tatăl şi altul este Fiul şi altul este Duhul cel Sfânt, se înfăţişează Arie, care de la deosebirea dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de fiinţă.
De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu aceşti eretici trebuie să ştii să te fereşti şi de nelegiuitul amestec făcut de Sabelie între persoanele Dumnezeirii, dar să fugi şi de nebuneasca deosebire făcută de Arie în fiinţa Dumnezeirii; să mărturiseşti că una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase.
Aşa vom putea respinge atacurile celor două erezii.
Aş putea să-ţi vorbesc şi de alte multe lupte, în care, dacă nu vei lupta cu curaj şi bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii şi mii de răni.
♱
Preoţii vor da seamă şi de păcatele credincioşilor lor
Greutăţile de aici de pe pământ, pe care le-ai auzit, aşa sunt. Dar pe acelea de dincolo, cum le vom suferi, când vom fi siliţi să dăm socoteală de fiecare credincios încredinţat nouă ? Paguba nu se mărgineşte la ruşine, ci ne aşteaptă chin veşnic.
Nu voi trece sub tăcere nici acum cuvintele apostolului Pavel, deşi le-am spus mai înainte:
”Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele" (Evr. 13, 17).
Teama de această ameninţare îmi zguduie necontenit sufletul. Dacă celui care sminteşte
numai pe un singur om, şi încă pe cel mai mic, îi este de folos să i se atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare (Matei 18, 6) şi dacă toţi cei care lo-vesc cugetul fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos (1 Cor. 8, 12), ce vor păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi când pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un număr atât de mare de credincioşi ?
Nu pot da vina pe nepricepere, nu-şi pot găsi scăparea în neştiinţă, nici nu pot pune înainte silnicia sau forţa. Credincioşii ar putea întrebuinţa, dacă ar fi cu putinţă, această scuză pentru păcatele lor mai uşor decât întâi stătătorii Bisericii pentru păcatele credincioşilor lor. Pentru ce ? Pentru că cel rânduit să îndepărteze neştiinţa din sufletul păstoriţilor săi şi să vestească mai dinainte când se apropie războiul cel diavolesc, nu poate pune înainte neştiinţa, nici nu poate spune: „N-am auzit trâmbiţa, nu ştiam mai dinainte de război !".
Că pentru asta a fost pus, după cum spune Iezechiel, ca să trâmbiţeze şi celorlalţi şi să vestească mai dinainte greutăţile ce au să vină (Iez. 33, 3).
De aceea pedeapsa e de neînlăturat, chiar de-ar fi unul cel care are să se piardă. Că spune proorocul Iezechiel:
„Dacă atunci când vine sabia, străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului." (Iez. 33, 6)
Acelaşi om trebuie să fie şi arcaş, şi aruncător cu praştia, şi căpetenie, şi ostaş, şi general, şi pedestraşi cavalerist; să ştie să lupte şi pe mare şi pe metereze. în bătăliile obşteşti, fiecare ostaş luptă cu arma pe care o are şi cu ea atacă şi se apără de duşmani; în lupta pe care o are de dus preotul, nu-i aşa.
Dacă cel care vrea să învingă nu cunoaşte toate felurile de luptă, diavolul ştie să răpească oile, că
bagă înăuntrul Bisericii pe tâlharii săi prin acea parte pe care preotul n-a păzit-o bine. Dar asta nu se întâmplă când diavolul simte că păstorul ştie toate ştiinţele şi cunoaşte bine toate vicleniile lui.
De aceea preotul trebuie să se întărească din toate părţile.
O cetate, atâta vreme cât este înconjurată de ziduri puternice, îşi râde de asediatori, că e întărită bine; dar dacă se face în zid o spărtură, numai de mărimea unei portiţe, nu mai este de nici un folos celălalt zid înconjurător, deşi stă în picioare. Tot aşa şi cu cetatea lui Dumnezeu. Când înţelepciunea, ştiinţa şi priceperea păstorului sufletesc o înconjoară din toate părţile, ca nişte ziduri puternice, toate meşteşugirile duşmanilor se termină cu ruşinea şi batjocura lor, iar locuitorii dinăuntrul cetăţii rămân nevătămaţi; dar dacă un duşman poate să dărâme o parte din zidul cetăţii, el, chiar dacă nu o cucereşte toată, totuşi prin acea parte vatămă, ca să spun aşa, tot restul.
Ce folos are preotul dacă se luptă bine cu păgânii, dar iudeii îi jefuiesc turma ?
Ce folos are preotul dacă îi biruie şi pe păgâni şi pe iudei, dar maniheii îi răpesc oile ? Ce folos are preotul dacă, după ce îi doboară la pământ pe manihei, îi sfâşie oile duşmanii dinăuntru, care strecoară în sufletele credincioşilor credinţa că oamenii sunt supuşi destinului ?
Dar pentru ce să înşir toate rătăcirile diavolului ? Dacă păstorul nu ştie să combată bine toate aceste rătăciri diavoleşti, lupul poate mânca, cu o singură rătăcire, cele mai multe oi.
În războaie, victoria sau înfrângerea se aşteaptă de la soldaţii care stau şi luptă pe câmpul de bătaie; în luptele duse de preot, lucrurile stau cu totul dimpotrivă. Adeseori în lupta dusă împotriva duşmanilor credinţei, victoria este de multe ori de partea acelora care n-au luat parte de la început la luptă, nici nu s-au ostenit, ci au stat liniştiţi. Cel care nu-i destul de dibaci în aceste lupte se poate răni cu propria lui sabie şi ajunge de râsul prietenilor şi duşmanilor.
Voi încerca să lămuresc cele spuse, cu ajutorul unor exemple.
De pildă, ereticii care au îmbrăţişat învăţătura nebunească a lui Valentin şi Marcion, ca şi toţi cei care au aceeaşi boală ca şi ei, scot din catalogul dumnezeieştilor Scripturi legea dată de Dumnezeu lui Moise; iudeii, dimpotrivă, o cinstesc atât de mult, încât, împotriva hotărârii lui Dumnezeu, se încăpăţânează să mai păzească toate prescripţiile legii, deşi chiar timpul îi
împiedică.
Biserica lui Dumnezeu însă evită şi o exagerare şi alta, mergând pe calea de mijloc. Nu obligă pe nimeni să se supună jugului legii, dar nici nu îngăduie să fie hulită şi aruncată; puterea ei a încetat, dar Biserica o laudă, pentru că a fost de folos într-o vreme.
De aceea, cel care are de luptat cu ereticii amintiţi mai sus şi cu iudeii, trebuie să cunoască această poziţie a Bisericii faţă de legea lui Moise. Că dacă, voind să înveţe pe iudei că nu mai e nevoie de păzirea prescripţiilor legii vechi, ar începe să o critice fără cruţare, atunci ar da nu mică pricină ereticilor, care vor să o defaime; şi, dimpotrivă, dacă în strădania sa de a închide gura ereticilor, care defăima legea lui Moise, ar începe să o laude fără măsură, să o admire, spunând că e de neapărată trebuinţă şi acum, atunci ar deschide gura iudeilor.
O altă pildă. Ereticii înnebuniţi de nebunia lui Sabelie, şi ereticii turbaţi care urmează rătăcirea lui Arie, şi unii şi alţii, din pricina lipsei lor de măsură, s-au depărtat de credinţa cea sănătoasă. Şi unii şi alţii se numesc creştini; dar dacă ai cerceta învăţăturile lor, ai vedea că sabelienii nu sunt cu nimic mai buni decât iudeii - se deosebesc de ei numai cu numele - iar arienii au o erezie asemănătoare cu erezia lui Pavel din Samosata, amândoi depărtaţi de adevăr.
Mare este primejdia în lupta cu aceşti eretici !
Îngustă şi anevoioasă este calea şi mărginită, de o parte şi de alta, de prăpăstii adânci. Frica nu e mică. Te temi ca nu cumva, lovind pe unul, să fii rănit de celălalt. Dacă spui că este o singură Dumnezeire, Sabelie spune îndată că tot aşa mărturiseşte şi el; dacă o desparţi, spunând că
altul este Tatăl şi altul este Fiul şi altul este Duhul cel Sfânt, se înfăţişează Arie, care de la deosebirea dintre persoanele Dumnezeirii te duce la deosebirea de fiinţă.
De aceea, în lupta pe care o ai de dus cu aceşti eretici trebuie să ştii să te fereşti şi de nelegiuitul amestec făcut de Sabelie între persoanele Dumnezeirii, dar să fugi şi de nebuneasca deosebire făcută de Arie în fiinţa Dumnezeirii; să mărturiseşti că una este Dumnezeirea Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, dar să adaugi totodată că această unică Dumnezeire are trei ipostase.
Aşa vom putea respinge atacurile celor două erezii.
Aş putea să-ţi vorbesc şi de alte multe lupte, în care, dacă nu vei lupta cu curaj şi bine pregătit, vei pleca de pe câmpul de bătălie cu mii şi mii de răni.
♱
Preoţii vor da seamă şi de păcatele credincioşilor lor
Greutăţile de aici de pe pământ, pe care le-ai auzit, aşa sunt. Dar pe acelea de dincolo, cum le vom suferi, când vom fi siliţi să dăm socoteală de fiecare credincios încredinţat nouă ? Paguba nu se mărgineşte la ruşine, ci ne aşteaptă chin veşnic.
Nu voi trece sub tăcere nici acum cuvintele apostolului Pavel, deşi le-am spus mai înainte:
”Ascultaţi de mai-marii voştri şi supuneţi-vă lor, că ei priveghează pentru sufletele voastre, ca unii ce vor da seama de ele" (Evr. 13, 17).
Teama de această ameninţare îmi zguduie necontenit sufletul. Dacă celui care sminteşte
numai pe un singur om, şi încă pe cel mai mic, îi este de folos să i se atârne o piatră de moară de gât şi să fie aruncat în mare (Matei 18, 6) şi dacă toţi cei care lo-vesc cugetul fraţilor lor păcătuiesc faţă de Hristos (1 Cor. 8, 12), ce vor păţi oare preoţii, ce pedeapsă vor primi când pierd nu numai unul sau doi sau trei, ci un număr atât de mare de credincioşi ?
Nu pot da vina pe nepricepere, nu-şi pot găsi scăparea în neştiinţă, nici nu pot pune înainte silnicia sau forţa. Credincioşii ar putea întrebuinţa, dacă ar fi cu putinţă, această scuză pentru păcatele lor mai uşor decât întâi stătătorii Bisericii pentru păcatele credincioşilor lor. Pentru ce ? Pentru că cel rânduit să îndepărteze neştiinţa din sufletul păstoriţilor săi şi să vestească mai dinainte când se apropie războiul cel diavolesc, nu poate pune înainte neştiinţa, nici nu poate spune: „N-am auzit trâmbiţa, nu ştiam mai dinainte de război !".
Că pentru asta a fost pus, după cum spune Iezechiel, ca să trâmbiţeze şi celorlalţi şi să vestească mai dinainte greutăţile ce au să vină (Iez. 33, 3).
De aceea pedeapsa e de neînlăturat, chiar de-ar fi unul cel care are să se piardă. Că spune proorocul Iezechiel:
„Dacă atunci când vine sabia, străjerul nu trâmbiţează poporului şi nici nu dă semn, iar sabia, la venirea ei, ia un suflet, sufletul acela a fost luat din pricina fărădelegii lui, dar sângele lui îl voi cere din mâna străjerului." (Iez. 33, 6)
(Sfântul Ioan Gură de Aur - Despre Preoție 4-6 cap. IV-I)
