TRAGEDIE LA ATHOS (poem)

Pentru a cunoaşte voia lui Dumnezeu

Trebuie să trăieşti în ascultare

De un părinte duhovnicesc, mai mereu

Şi să faci totul cu a lui binecuvântare.

Aceasta e libertatea în care s-au regăsit

Adevăraţii creştini de prin lume.

E singura cale prin care s-au odihnit

Monahii ce au avut un renume.

Voinţa bună care nu a fost sfinţită

De binecuvântarea unui gând smerit

S-a transformat în faptă pustiită

De bucuria falsă, din timpul irosit.

Propria voinţă e zi înnourată

Un trai confuz, nedesluşit curat;

Această zi mai poate fi alungată

De-a nopţii conştiinţă din păcat.

Mai mult, celor ce s-au născut

În viaţa lor a doua oară

Vor creşte încet, aproape nevăzut

Sporind a lor virtute în ocară.

Celui ce mult i-a fost dat ca să ştie

Din taina simţului duhovnicesc

Se va înălţa în sfânta bucurie

Sau va cădea din darul cel ceresc.

Bătrânul munte Athos păstrează tăcut

Parcă nevrând să amintească

Un eveniment care s-a petrecut

În viaţa cea monahicească:

Prin stâncile ce-au fost arse de soare

Prin locuri ce acum s-au pustiit

A fost coliba unui pustnic care

Avea în ascultare un ucenic.

Monahul cel bătrân povăţuia pe frate

Împărtăşindu-i sfinte ascultări

În osteneli, în rugăciuni curate

În privegheri şi aspre înfrânări.

La timpul cuvenit era îngăduitor

Înţelegând a firii neputinţă;

Discernământul său cel binevoitor

Îl ridica pe novice din nou spre nevoinţă.

Nu mai era nevoie de absolut nimic

Decât de sfânta ascultare

Din partea tânărului ucenic

Prea împlinit de-a lumii renunţare.

Acest călugăr tânăr, candva s-a nevoit

La alt bătrân duhovnic oarecare

Dar întâmplarea a fost că singur a venit

Făcând nechibzuit poate, schimbare.

O tragedie poate să vină dintr-un rău

Ce s-a făcut în viaţă peste vreme.

Azi omul se întreabă uitând trecutul său

De ce când face bine primeşte cele rele.

Dumnezeu îl iartă pe cel ce s-a îndreptat

Fiind pe acest pământ prea purtător de milă;

Dar dacă omul iar râvneşte spre păcat

Dreptatea pedepseşte răul din rădăcină.

Trimis a fost în munte c-o treabă mai aparte

La doi părinţi călugări ascunşi în loc răzleţ;

Aceştia au povestit că-n vârf nu prea departe

E pustnicul Athona, om blând şi înţelept.

Aşa cade sămânţa peste pământ sărac

Care visează roade oricând să pricopsească;

Oricât ar fi de bun, de apă îndestulat

Pământul fără soare nu poate să rodească .

Cuprins de entuziasm se întoarse la colibă

Învăluit de gânduri, tăcut şi obosit.

Bătrânul său priveşte la el cu îngăduinţă

Simţind că ucenicul, ceva iar l-a smintit.

A doua zi acesta se închină cuviincios

La stareţul cel blând rostind o rugăminte:

“Am auzit că sus aproape de Athon

Se nevoieşte aspru un prea sporit părinte .

Aş vrea ca să mă duc, să îl cunosc; atât,

Precum au fost şi cei care mi-au povestit.

Vreau să mă folosesc, să cer doar un cuvânt

Apoi mă voi întoarce aicea negreşit.”

“Fiule, nu este bine; tu nu ai să te foloseşti.

Gândul tău nesăbuit te îndeamnă spre cădere.

De vrei cu adevărat să te povăţuieşti,

Renunţă la-cest gând şi încetează a-l cere.“

A renunţat atunci cu inima închisă

Şi a rămas mâhnit cu gândul răzvrătit;

Bătrânul cu blândeţe şi inima deschisă

Îi înţelese lupta ce l-a neliniştit.

Când eşti într-un război şi nu mai poţi răbda

Mai bine e s-aştepţi si să te rogi smerit;

Dumnezeu te vede şi te va ajuta

Să biruieşti vrăjmaşii – să nu fii prigonit.

Dar dacă fugi şi cauţi scăpare în alt loc

Un oarecare timp o pace te va ţine;

Lupta va reîncepe, nu vei scăpa deloc,

Vrăjmaşii vor veni mai tare după tine.

Cu Dumnezeu aproape poţi să îi înfrângi

Gonindu-i tu pe dânşii în locuri neumblate.

Cu Dumnezeu mereu păcatul ai să învingi

Rugându-te smerit, având răbdare în toate.

După mai multe zile fratele i-a zis

Bătrânului părinte rugându-l încă odată:

“Mă duc în noaptea asta şi voi veni la timp.

Să nu te îngrijorezi, căci voi veni îndată.”

Părintele a privit la ucenicul său

Apoi a lăcrimat plecându-şi a lui gene

Şi a rămas gândind la Domnul Dumnezeu

Cu fruntea pe toiag ascunsă în tăcere.

Era adânc de noapte în muntele Athon

Cu palidă lumină de lună argintie,

Aproape lângă vârf se ostenea un om

Să urce prin zăpadă cu gândul la pustie.

Vântul se certa cu stâncile de piatră

Zăpada cu pământul umil se prigoneau,

Acel om în negru se mai opri să vadă...

Căzând de oboseală îşi zise: “Să mai stau .”

Apoi a început să strige cu durere

Simţind cum spaima rea parcă l-a înconjurat:

“Vino părinte Athona ! căci nu mai am putere,

Troianul de zăpadă lumina mi-a luat.”

Slăbit şi dus pe gânduri fratele s-a trezit

Văzând deodată în faţă un pustnic bătrân

Cu barba albă, lungă; privire impunătoare

Ce îl privea cu milă ca un părinte bun.

“Fiule, ce faci aici în miez adânc de noapte ?”

“Părinte am venit să-l caut; să-l găsesc...

Pe pustnicul Athona, dar văd că-s prea departe

Şi nu am dat de dânsul, şi acuma rătăcesc.”

Sihastrul cel străin îi spuse atunci pe nume,

De unde a venit, în ce locuri a stat;

De viaţa lui trecută ce a avut-o în lume

De mănăstiri în care el singur a umblat.

Apoi cu-a lui blândeţe şi dragoste aparte

Văzând că acel frate cu totul s-a uimit

L-a întrebat frumos luându-l mai deoparte:

“Ți-a dat voie bătrânul să vii unde-ai venit ?”

“O binecuvântare am vrut să iau şi doar atât

De la acel părinte fără asemănare.

Să-l văd doar cum arată, să cer doar un cuvânt

Apoi mă voi întoarce din nou la ascultare.”

“Fiule, nu este bine să pleci aşa de voia ta

Chiar de mergi cu vreun folos.

Să nu mai faci nicicând aşa… “

Apoi îi zise bucuros:

“Eu sunt acel pe care-l cauţi: pustnic mare.

Închină-te la mine acum…

Apoi să te întorci fără de tulburare;

Eu îţi vorbesc: vei merge pe alt drum.”

Fratele s-a închinat cu o emoţie deplină

Simţind o apăsare pe creştetu-i plecat.

Când a vrut să sărute acea mână străină

Văzut-a c-are ghiare urâte ca de drac...

Hohote de râs cuprind pustia toată

Din muntele cel sfânt până în depărtări;

Sarcastice se înalţă şi vântul vrea să bată

Pe îngerul cel negru, cu ale lui înşelări .

Vocea i se aude ca la un trist sfârşit

Ce rătăceşte aproape de omul cel căzut:

“Acuma eşti al meu şi voi veni la timp

Ca să te iau acolo precum singur ai vrut.”

A doua zi spre seară, fratele a fost găsit

De nişte călugări ce au trecut din întâmplare.

A fost dus la chilia de unde a venit

Având mintea şi graiul pierdute-n supărare.

Zilele treceau şi nopţile stăteau

Lungindu-se într-una fără de lumină;

Părinţii de la schit în taină se rugau,

Bătrânul lăcrima, nemaiavând odihnă.

Mai rău decât a fost s-a îmbolnăvit

Şi anii au trecut fără de vindecare;

Noaptea se zbuciuma, iar ziua era trist,

Tăcut, privind în gol, lipsit de alinare.

L-au dus la Iviron părinţii de aproape

La mănăstirea unde PreaSfânta a venit

Prin sfânta sa Icoană purtată peste ape…

Aici a stat un timp şi s-a însănătoşit.

S-a reîntors din nou la vechea lui colibă

La bunul său părinte ce nu l-a părăsit.

A petrecut cu pace şi în bună odihnă

Era mereu tăcut, dar mult mai liniştit.

După câţiva ani de la această întâmplare,

Într-o zi senină s-au dus la pescuit.

Erau mai multi părinţi în barcă, pe-acea mare

Şi dintr-o dată un nor prea negru s-a ivit.

S-a iscat un vânt şi un vârtej de ape,

Norul a coborât şi vasu-a-nconjurat.

Răpit a fost de-acolo numai umilul frate…

Apoi ziua senină iarăşi s-a arătat.

Uneori în viaţă răul stăpâneşte timp îndelungat.

Şi n-are izbăvire chiar poate pân’la moarte;

Cu toate că un trai în bine s-a schimbat

Iar oamenii ‘plinesc mântuitoare fapte.

Dumnezeu rânduieşte aşa cum se cuvine…

Iubirea-I nu lipseşte pe acest umil pământ;

Mulţi oameni ce n-au fost văzuţi de nimeni bine

Sunt fericiţi în Ceruri, în Raiul cel preasfânt.

La fel, o tragedie se va sfârşi în bine

Când cel ce a purtat-o cu linişte a răbdat.

S-a încredinţat iubirii şi Voii preadivine

Chiar dacă înainte a fost un înşelat…

Dincolo de catastrofe, de întâmplări nefaste

Mulţi oameni hotărăsc după ale lor păreri.

Dumnezeu e altfel. El rânduieşte moarte

Ca mai apoi s-aducă... slăvite Învieri !

StMS - 2007

(adaptare în versuri după istorisirea
”Rezultatul tragic al neascultării”
din Patericul Mare al Sfântului Munte - de Andrei monahul)