Filetismul ♰ condamnat ca erezie la Sinodul de la Constantinopol din 1872
”Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat.
Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus.”
(Galateni 3, 27-28)
Pentru un creştin adevărat Ortodoxia este închinarea lui Dumnezeu în Duh şi Adevăr. Duhul este slava creştinilor (In. 7, 39). Unde nu este Duhul, acolo nu este Ortodoxie, iar unde nu este Ortodoxie, acolo nu este nici mântuire. Sfântul Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei spune că: „Cel care vrea să se mântuiască, înainte de toate trebuie să ţină Dreapta Credinţă, pe aceasta însă cine nu o va păstra întreagă şi nevătămată, în afară de faptul că va avea numeroase necazuri, în veci va pieri” (Simbolul Sfântului Atanasie cel Mare, Patriarhul Alexandriei,. „Psaltirea comentată”).
Pornirea conştientă de a contrazice învăţătura oficială a Bisericii, precum şi raţionamentele omeneşti, introduse în învăţătura credinţei creştine, este numită erezie, iar urmarea acestei învăţături – zice Sfîntul Ioan Scărarul este „rea-credinţă” (Scara, Cuvîntul 1).
Cuvîntul erezie se întrebuinţează pentru a arăta învăţăturile greşite, erorile de credinţă ale celor care n-au primit sau n-au păstrat învăţătura creştină aşa cum s-a predicat de Sfinţii Apostoli şi cum s-a înţeles şi păstrat de Biserică. Toate învăţăturile ce introduc raţionamentele proprii, inspirate din falsa cunoştinţă, din cugetare trupească, pricinuiesc moarte veşnică, din perspectiva ortodoxă.
Biserica demască aceste învăţături, păzindu-ne de ele şi chemîndu-i din pierzare pe cei înşelaţi de ele; ea dă anatemei aceste învăţături şi pe cei ce cu încăpăţînare se ţin de ele. Anatema are însemnătatea medicamentului duhovnicesc împotriva bolii din duhul omului care pricinuieşte moarte veşnică. Sincera şi ferma predare a ereziei anatemei este leacul care pe deplin şi definitiv eliberează sufletul de erezie.
Îndepărtând duhul omului de la Dumnezeu şi unindu-l cu diavolul, prin păcatul principal al lui – hula împotriva lui Dumnezeu, ereziile îl fac pe om rob patimilor, ca pe unul ce este părăsit de Dumnezeu. „Inima cea nesocotită s-a întunecat, spune Apostolul despre înţelepţii ce s-au abătut de la adevărata cunoaştere de Dumnezeu.” (Rom. 1, 21-26).
Istoriografia bisericească consemnează că purtarea eresiarhilor era lipsită de bună-cuviinţă: Apolinarie avea legături de preacurvie, Eutihie era în deosebi robit de patima iubirii de argint, Arie era din cale afară de desfrânat. Atunci cînd cîntarea lui numită Thalia a început să fie citită la primul Sinod Ecumenic, Părinţii Sinodului şi-au astupat urechile, refuzând să asculte cuvintele spurcate ce nu ar putea vreodată să-i vină în minte unui om cuvios.
Păcatul hulei, care constituie esenţa oricărei erezii, este cel mai greu păcat, ca unul ce este propriu însăşi duhurilor apostaziate şi care constituie, de fapt, principala trăsătură a acesteia. Duhurile căzute încearcă să acopere toate păcatele sub masca bunătăţii şi a falsei evlavii, numită, în scrierile ascetice ale părinţilor, îndreptăţire. Ei fac aceasta cu scopul ca oamenii să fie mai uşor înşelaţi şi mai uşor să se învoiască a primi păcatul în suflet. Ei procedează întocmai şi cu hula: încearcă să o acopere cu un nume extraordinar, cu o oratorie pompoasă şi filosofie îngâmfată.
Primele erezii care au apărut în sânul creştinismului au fost cele iudaizante, numite astfel pentru că au încercat să introducă practicile tradiţionale mozaice şi să le dea un caracter obligatoriu. Aceste erezii atribuiau Vechiului Testament valoare permanentă şi cereau aplicarea lui integrală în creştinism, cu toate că Sinodul Apostolic ( din anul 50) a stabilit că legea mozaică nu este obligatorie pentru creştinii dintre neamuri (Fapte 15, 19, 28).
Primii creştini căutau adevărul credinţei mai întâi cu inima şi mai apoi, dacă era nevoie, cu mintea. După edictul de la Milano din 313 teologii creştini au fost puşi, însă, în situaţia de a explica diverse probleme teologice. Astfel s-a inversat parţial situaţia: pentru a fi înţelese anumite aspecte ale credinţei a fost nevoie de o cercetare şi explicare amănunţită a acestora, dar numai în Duhul la care se ajunge prin păstrarea Sfintei Tradiţii (adică, în esenţă, prin post şi rugăciune). Cei care nu urmau acesteia de fiecare dată, cădeau în erezie. Acum se pune preponderent accentul pe latura gnoseologică formală în detrimentul vieţii autentice duhovniceşti, după cum putem vedea în instituţiile de învăţămînt teologic.
O erezie care a zdruncinat profund viaţa bisericească multe secole (fundamentală şi azi pentru secte, în special – „Martorii lui Iehova”) a fost arianismul (sec. IV). Acesta este un mod raţional-omenesc de înţelegere a creştinismului (apărătorul ei – Arie – nega Dumnezeirea Fiului). În a doua jumătate a aceluiaşi secol apare o altă erezie, susţinătorii căreia au primit numele de „pnevmatomahi” (apărătorul ei – Macedonie – nega Dumnezeirea Duhului Sfînt).
Dacă problemele trinitare (modul de percepţie a raportului dintre Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt) s-au definit la primele două Sinoade, problema hristologică (raportul firii divine şi raportul firii umane din persoana Mîntuitorului) a fost discutată pe parcursul a patru Sinoade Ecumenice. Această neînţelegere a generat: erezia nestoriană (prin care se susţinea greşit că în Hristos există două persoane corespunzătoare celor două firi ale Sale, umană şi divină) şi mai apoi erezia monofizită (prin care se susţinea invers, și anume ideea că Domnul nostru Iisus Hristos nu are decît o singură fire sau o singură natură, cea dumnezeiască, pe cînd trupul Său uman este aparent).
Deşi aceste rătăciri au fost combătute la cele şapte Sinoade Ecumenice, reminiscenţele acestora au dus mai târziu la schisma din 1054 şi mai apoi la Reforma Protestantă. Erorile ereziilor din primele secole ale creştinismului le resimţim şi acum prin învăţăturile sectare care împânzesc Ortodoxia din toate părţile.
Văzînd, însă, că nici prigoanele şi nici falsele învăţături nu sunt în stare să înfrângă Biserica, duşmanii Ortodoxiei au recurs să lupte din interiorul ei, folosindu-se de aceleaşi metode: neglijarea prescripţiilor canonice bisericeşti şi interpretarea greşită a Învăţăturii de Credinţă. Cei care luptă din interior sunt aşa-zişii teologi şi ierarhi care se declară ortodocşi, dar care, de fapt, încalcă făţiş Sfânta Tradiţie. Ei sînt adevăraţii slujitori ai lui antihrist. Exemplul cel mai relevant al celor expuse mai sus este filetismul.
În sens restrîns, termenul „filetism” înseamnă identificarea religiei cu naţionalitatea. Unii analişti afirmă că filetismul este doar „iubire de neam”, pe cînd alţii ajung să-l compare cu fundamentalismul. Prin aceste caracterizări, în cercurile publicistice se creează precedentul atacurilor împotriva Ortodoxiei în general. Şi unii şi alţii, nu atacă Biserica doar ca instituţie, ci în ansamblu – ca organism divino-uman al cărui cap este Însuşi Mântuitorul nostru. Însă pentru evitarea unor greşeli de percepţie este necesară o definire substanţială a acestei erezii.
Având în vedere aspectele de manifestare, eroarea comisă de filetişti constă în schimbarea Predaniei bisericeşti cu tradiţia populară sau naţională. Se pune accent greşit pe iubirea faţă de propriul popor (a făpturii) mai presus decât iubirea faţă de Hristos, după cum spune şi Însuşi Mîntuitorul: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine. Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.” (Matei 10, 37). Feţele bisericeşti care promovează public rătăcirea filetistă, mai ales dacă au pregătire teologică, îşi dau foarte bine seama că neagă, de fapt, Dumnezeirea în ansamblu.
În filetism teocentrismul creştin este doar o iluzie, este camuflajul egocentrismului păgîn renăscut odată cu avântul umanismului occidental; este o întoarcere la practicile păgîne ancestrale propagate din ce în ce mai activ de mişcarea New Age.
Pentru a-şi menţine aşa-zisa „origine etnică a bisericii”, de la ideile cu caracter religios se cere mai degrabă utilitate practică decât Adevăr. Iar cînd se face referinţă la limitele teritoriale, Biserica este întotdeauna substituită printr-o organizaţie întru totul lumească şi obişnuită. O astfel de organizaţie dejá nu poate fi deasupra legilor lumeşti şi devine sclava ambiţiilor personale sau de grup.
Ne putem da seama de falsitatea învăţăturilor proliferate de adepţii filetismului după următoarele indicii proprii, de fapt, în general, tuturor ereziilor:
neglijarea şi încălcarea prescripţiilor canonice bisericeşti;
aversiunea faţă de ascetica ortodoxă;
confundarea aspectului geopolitic al problematicii naţionale cu domeniul religios.
Iubirea de neam sub aspect socio-politic în general este un fenomen pozitiv. El ne uneşte şi ne face mai puternici în lupta contra pericolului extern. Însă ideea de naţiune apare abia în a doua jumătate a secolului XVIII – începutul secolului XIX. Pînă în Epoca Modernă, Europa Creştină era împărţită între nişte reprezentanţi administrativi ai societăţii care concentrau în sine obligaţiile de conducător militar, proprietar funciar şi lider politic. Toate aceste atribuţii erau primite de viitorul lider prin moştenire, dar confirmarea era obţinută numai cu acordul ierarhului. De aici se vede că domeniul religios era deosebit şi avea prioritate faţă de celelalte.
Ca şi în Imperiul Bizantin, ţările ortodoxe păstrau tradiţia delimitării ariei politicului de cel al religiosului. Erau delimitate, dar în acelaşi timp strîns legate. Pentru Domnitor, ca şi pentru întregul popor, celelalte atribuţii doar serveau scopului principal al omului – mântuirea.
În filetism, însă, lucrurile se inversează dramatic: credinţa străbună ajunge să fie jertfită în folosul interesului naţional. Acesta din urmă fiind, de multe ori, un pretext pentru satisfacerea unor scopuri meschine. Şi ce este mai rău: această aberaţie începe şi la noi să fie propovăduită întocmai ca o dogmă bisericească. Astfel ceea ce ar trebui să fie pentru om un cod de conduită morală devine un fariseism vulgar.
În felul acesta problemele ce ţin strict de sfera duhovnicească ajung a fi interpretate de profani care nu au pînă şi elementara pregătire spirituală, nemaivorbind de competenţa teologică necesară unei cercetări în domenii foarte complicate cum ar fi politica bisericească. Iar aşa-zişii „păstori ai turmei Domnului” se cufundă integral în polemici, discuţii şi afirmaţii care contravin misiunii încredinţate lor prin obţinerea harului sfânt la hirotonie (ceremonia prin care un simplu om poate ajunge preot, adică slujitor al Domnului). Continuând în duhul tulbure al vremurilor actuale, în cunoştinţă de cauză, aceştia comit grave erori canonice care inevitabil duc la erezie.
După efectul negativ, filetismul este comparabil doar cu ecumenismul. Dacă filetismul are ca obiectiv fărâmiţarea Bisericii Ortodoxe pe criterii etnice, făcînd-o vulnerabilă la curentele anticreştine, atunci ecumenismul este cel ce dă lovitura de graţie tendinţelor separatiste prin transformarea lor în curente ale uneia şi aceleiaşi religii a viitorului – cea a lui antihrist. Compensându-se, aceste două aberaţii constituie două feţe ale uneia şi aceleiaşi mişcări distructive, îndreptate împotriva Ortodoxiei.
În Ortodoxie credincioşii formează un singur neam – „poporul Domnului” (Deuter. 27, 9). Sfinţii Apostoli, fiind trimişi la toate seminţiile „botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19-20) prin aceasta ei formau unul şi acelaşi „popor”. Iar pentru cei care se îndoiesc de lucrul acesta, Însuşi Mîntuitorul le răspunde: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu. Căci la Înviere, nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sunt ca Îngerii lui Dumnezeu în Cer. Iar despre Învierea morţilor, au n-aţi citit ce vi s-a spus vouă de către Dumnezeu, zicând: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam şi Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov”? „Nu este Dumnezeul morţilor, ci al viilor.” (Matei 22, 29-32). De aici vedem că nici apartenenţa naţională şi nici păstrarea obiceiurilor populare nu determină mântuirea, ci fiecare om va răspunde în faţa Domnului pentru propriile greşeli.
Din păcate, reprezentanţi ai filetismului se găsesc în toate ţările preponderent ortodoxe, dar aceasta nu înseamnă că în aceste ţări lipsesc oameni dreptcredincioşi. Se observă, de asemenea, că ideile filetiste eretice convieţuiesc, oricât ar fi de straniu, la oameni care au o concepţie corectă despre pericolul religios extern.
Ca şi ecumeniştii, aceştia propovăduiesc aşa zisul „dialog” (care în realitate este o polemică neîntemeiată) pentru a rezolva neînţelegerile pe care tot ei le provoacă. Iar cînd se ajunge într-adevăr la momentul în care este nevoie de o comunicare în spiritul normelor canonice, o caracteristică importantă a acestora este încăpăţânarea şi fudulia, care îşi au originea în păcatul mândriei, prin care au căzut din Cer o mare parte din Îngeri. Este de la sine înţeles că aceasta este o capcană. Cei care au de pierdut cel mai mult din aceste jocuri murdare sunt oamenii simpli.
Întru apărarea unora ca aceştia Mîntuitorul spune: „Iar cine va sminti pe unul dintr-aceştia mici care cred în Mine, mai bine i-ar fi lui să i se atârne de gît o piatră de moară şi să fie afundat în adâncul mării. Vai lumii, din pricina smintelilor! Că smintelile trebuie să vină, dar vai omului aceluia prin care vine sminteala. Iar dacă mâna ta sau piciorul tău te sminteşte, taie-l şi aruncă-l de la tine, că este bine pentru tine să intri în viaţă ciung sau şchiop, decât, având amîndouă mîinile sau amândouă picioarele, să fii aruncat în focul cel veşnic. Şi dacă ochiul tău te sminteşte, scoate-l şi aruncă-l de la tine, că mai bine este pentru tine să intri în viaţă cu un singur ochi, decât, având amîndoi ochii, să fii aruncat în gheena focului. Vedeţi să nu dispreţuiţi pe vreunul din aceştia mici, că zic vouă: Că îngerii lor, în Ceruri, pururea văd faţa Tatălui Meu, Care este în ceruri.” (Matei 18, 6-11).
HOTĂRÂREA SINODULUI DIN CONSTANTINOPOL (1872)
Chemând cu zdrobire de inimă harul de la Părintele Luminilor și plecându-ne Evangheliei Lui Hristos "întru care sunt toate visteriile întelepciunii si ale cunostintei ascunse." (Coloseni II, 3), am hotarât ca atunci când principiul dezbinarii naționale se juxtapune cu învățătura Evangheliei și cu practica tradițională a Bisericii, el este nu numai străin lor, ci și cu totul potrivnic lor.
În același timp, examinând încă o dată acțiunile nelegiuite care au însoțit întemeierea adunării naționale a sus-numitelor persoane, am văzut că acestea toate sunt osândite de catre sfintele canoane.
Pentru aceasta pricină, "primind cu bucurie" dumnezeieștile canoane împreună cu Sfinții noștri de Dumnezeu purtători Parinți, și păstrând fără scădere și neschimbate hotarârile acestor canoane așa cum le-am primit de la întru-tot-laudații Apostoli, trâmbițele Duhului, și de la cele șapte Sfinte Sinoade Ecumenice și locale convocate pentru emiterea acestor hotărâri, și de la Sfinții noștri Părinți, deoarece toți aceștia, fiind iluminați de către unul și același Duh, au legiuit într-un mod folositor, proclamăm următoarele întru Duhul Sfânt:
1. Respingem și osândim dezbinarea națională, adică deosebirile naționale, certurile naționale și neînțelegerile în Biserica Lui Hristos, ca fiind potrivnice învățaturii Evangheliei și sfintelor canoane ale binecuvântaților părinților noștri, pe care este cladită Sfânta Biserica și care împodobesc societatea omenească și o conduc catre evlavia divină.
2. Potrivit sfintelor canoane, proclamăm ca aceia care primesc o atare dezbinare după națiuni și care îndrăznesc să se bizuie pe nemaiauzitele până acum adunări naționale sunt străini de cea una, sfântă, sobornicească și apostolească Biserică și sunt cu adevărat schismatici."
